Criza ucraineană

Criza ucraineană
foto: independent.md

Începutul

Criza ucraineană a început în noiembrie 2013, în ajunul summit-ului Parteneriatului Estic, preconizat pentru 28–29 noiembrie, la Vilnius, în cadrul căruia Ucraina urma să semneze Acordul de Asociere cu Uniunea Europeană. La 21 noiembrie 2014, chiar în ajunul deschiderii lucrărilor summit-ului de la Vilnius, premierul ucrainean, Nicolai Azarov, a declarat că Ucraina renunţă să semneze AA, fiind necesară amînarea pentru o anumită perioadă a procedurii respective, pe motiv că nu procesul de pregătire a Acordului nu au fost luate în consideraţie eventualele consecinţe pentru economia Ucrainei. Au existat şi alte motive, precum condiţionarea din parte UE ca să fie eliberată din închisoare principalul oponent politic al preşedintelui Ianukovici — ex-premierul Iulia Timoşenko, etc. Este de menţionat că înainte de renunţare la semnarea AA, preşedintele Ianukovici a avut cîteva întîlniri cu preşedintele Rusie, Vladimir Putin, care a decis să acorde suport financiar Ucrainei, în valoare de $15 miliarde, şi să reducă cu aproximativ 1/3 preţul gazelor importate de Ucraina din Rusia, etc. Au fost formulate suspiciuni precum că preşedintele Rusiei, Vladimir Putin, l-ar fi şantajat pe preşedintele Ianukovici pentru ca acesta să renunţe la semnare AA. Acest gen de suspiciuni a avut la bază refuzul Armeniei, din 3 septembrie 2014, de a parafa AA, după încheiere de către Vladimir Putin a unei tranzacţii de vînzare de armament Azerbaidjanului, urmată de propunerea adresată Armeniei de a stopa asocierea cu UE, aderarea la Uniunea Vamală şi asigurarea protecţiei împotriva Azerbaidjanului. Acestea erau circumstanţele contextuale în care Premierul Azarov a explicat în plenul Radei Supreme că acordurile cu Rusia sunt doar un răspuns de moment la condiţiile impuse de FMI, cu care nu s-a putut ajunge la un numitor comun privind depăşirea situaţiei economice dificile în care nimerise Ucraina.

Deciziile invocate mai sus au stîrnit protestul proteste în masă a unor grupuri de cetăţeni, care prin intermediul reţelelor sociale s-au încurajat reciproc să participe la acţiuni similare celor din 2004 în piaţa centrală din Kiev. De această dată genericul acţiunii a fost numit Euromaidan. Prima săptămîna de proteste a fost paşnică şi liniştită, pînă la încheierea summit-ului de la Vilnius, după care autorităţile au intervenit în forţă, distrugînd “orăşelul protestatarilor”. Drept răspuns a fost protestele au luat amploare, fiind susţinute de principalele formaţiuni parlamentare de opoziţie — “Batkivşcina”, UDAR, “Svoboda”. De asemenea, imediat după intervenţia în forţă a autorităţilor, au fost organizate “detaşamentele de autoapărare”, constituite din grupări naţionaliste şi extremiste — UNA-UNSO, “Trizub”, “Patrioţii Ucrainei” şi “Pravîi sector”. Aşadar, în scenă au ieşit trei forţe cu scopuri diferite:

  • cetăţenii paşnici cu viziuni pro-europene, indignaţi de înţelegerile obscure a conducerii Ucrainei, care după cinci ani de promovare a obiectivului asocierii cu UE au renunţat la semnarea documentului respectiv. Cum protestul acestei categorii a fost, în general, unul improvizat scopurile acestuia, dincolo de manifestarea protestului propriu-zis, a fost articulat foarte vag. Aceste scopuri au fost formulat mai tîrziu — înfăptuirea unei “revoluţii anti-oligarhice”, pentru asigurarea integrării europene a Ucrainei de către o elită înnoită;
  • opoziţi parlamentară, parţial la fel de oligarhică ca şi cea de la guvernare şi parţial naţionalistă, care, în mod evident, îşi dorea prelungirea cursului integrării europene, dar urmărea preluarea puterii şi pentru alte scopuri, divergente;
  • “detaşamentele de autoapărare”, care după intervenţia în forţă a autorităţilor şi a ameninţărilor permanente de aplicare a forţei împotriva manifestanţilor a devenit pivotul manifestaţiei de nesupunere. Spre deosebire de celelalte două forţe, reprezentanţii “detaşamentelor de autoapărare”, în special cei din “Pravîi sector”, au formulat un scop, care putea fi atins prin violenţă — “înlăturarea totală a ocupaţiei interne şi instaurarea statului ucrainean naţional bazat pe puterea autentică a poporului.”

Adoptarea la 16 ianuarie 2014 de către Rada Supremă a pachetului de legi ce înăsprea pedepsele împotriva manifestanţilor a radicalizat tabăra manifestanţilor.

Evadarea “garantului”

În circumstanţe elucidate mai sus, reprezentanţii “Pravîi sector” au declarat ofensiva împotriva Radei Supreme. În perioada 18–21 ianuarie 2014, ciocnirile s-au soldat cu 77 de morţi, dintre care 16 poliţişti, şi sute de răniţi. În consecinţă, s-au radicalizat şi cerinţele opoziţiei parlamentare, care la 19 ianuarie 2014 a cerut demisia guvernului. Preşedintele Ianukovici s-a văzut nevoit să accepte negocierile, care s-au soldat cu anularea legilor din 16 ianuarie şi cu demiterea la 28 ianuarie 2014 a premierului Azarov, care urma să-şi exercite atribuţiile pînă la formarea unui noi componenţe a guvernului. Este momentul cînd căile celor trei forţe s-au delimitat complet. Componenţa noului guvern urma să înglobeze reprezentanţii opoziţiei parlamentare, o parte a căreia avea şi are interese economice similare celor a clanului lui Ianukovici, iar acest obiectiv nu coincidea cu cel formulat de “Pravîi sector”.

În timp ce preşedintele rus, Vladimir Putin, în calitate de gazdă, era preocupat de buna desfăşurarea a jocurilor olimpice de la Soci, boicotate de liderii occidentali, la 21 februarie 2014, preşedintele Ianukovici a semnat cu reprezentanţii opoziţiei un acord prind detensionarea situaţiei din Ucraina. Acordul a fost contrasemnat de trei miniştrii de Externe din statele UE, în semn de consimţire a comportamentului puterii şi opoziţiei. Reprezentantul Federaţie Ruse, care a asistat la semnarea acordului s-a abţinut de la semnarea acestuia, iar partea rusă a insista ulterior că Occidentul ar fi garantat îndeplinirea acordului, care prevedea: revenirea cît mai urgentă la textul constituţiei, în redacţia anului 2004; efectuarea reformei constituţionale; organizarea alegerilor prezidenţiale anticipate, pînă în decembrie 2014 (mandatul prezidenţial al lui Ianukovici expirînd în martie 2015).

În mod neaşteptat, în aceiaşi zi de 21 februarie 2014, preşedintele Ianukovici a dispărut, invocînd ulterior că a evadat în Rusia după ce a plecat într-o călătorie prin ţară şi s-a simţit ameninţat. Aşadar, garantul suveranităţii, a integrităţii teritoriale şi a respectării normelor constituţionale a dispărut. La scurt timp, a fost dată publicităţii o adresare televizată a lui Ianukovici, care a declarat că deşi a dispărut nu are de gînd să renunţe la funcţia de preşedinte, precum nu are de gînd să semneze legile şi hotărîrile Radei Supreme, în care s-a formată o nouă majoritate, după evadarea “garantului”. Responsabilitatea pentru neîndeplinirea prevederilor acordului din 21 februarie cu opoziţia, Ianukovici a pus-o pe seama statelor membre ale UE, care au consimţit prin semnătura lor să susţină acordul dintre putere şi opoziţie în vederea detensionării situaţiei din Ucraina. Situaţia din propria ţară a calificat-o ca fiind manifestare de “vandalism, banditism şi lovitură de stat”. Aceleaşi puncte de vedere au fost expus de reprezentanţi ai Rusiei. În consecinţă, Rada Supremă a adoptat o hotărîre prin care a declarat că Ianukovici “s-a eschivat de la îndeplinirea atribuţiilor constituţionale” şi a numit data alegerilor prezidenţiale anticipate pentru ziua de 25 mai 2014. La 23 februarie s-a hotărît ca pînă la alegeri atribuţiile şefului statului să fie îndeplinite de preşedintele Radei Supreme, Alexandr Turcinov. La 27 februarie, prin votul Radei Supreme a fost constituit guvernul interimar, condus de Arseni Iaţeniuk. Reprezentanţii Federaţiei ruse au reacţionat imediat, calificînd procesele din Ucraina drept delegitimare a puterii. Între timp, Rada Supremă a adoptat un şir de proiecte de decizii “revoluţionare” cu privire la demiterea judecătorilor curţii constituţionale, anularea legii privind limbile regionale, etc., care au scandalizat opinia publică.

Este momentul în care intervine deschis conflictul ruso-ucrainean, în care un rol special îi revine lui ex-preşedintelui ucrainean, Victor Ianukovici, pe care Rusia în consideră preşedinte legitim, şi care pe 28 februarie, într-o conferinţă de presă televizată s-a adresat Rusiei “să întreprindă tot ce-i stă în puteri (inclusiv folosirea forţelor armate) pentru a opri haosul şi teroare din Ucraina”.

Anexarea Crimeei şi conflictul ruso-ucrainean

Dacă a fost nevoie de pretexte pentru intervenţia în forţă a Federaţie Ruse, care a etalat nu o singură dată existenţa unor interese majore legate de Ucraina, atunci ele erau pe faţă după elucidarea succintă a evenimentelor de mai sus. În acest context, la 1 martie 2014, preşedintele Vladimir Putin s-a adresat Consiliului Federal, camerei superioare a parlamentului Rusiei, cu rugămintea să accepte “utilizarea forţelor armate a Federaţiei Ruse pe teritoriul Ucrainei”, invocînd că: “situaţia extraordinară din Ucraina pune în pericol viaţa cetăţenilor Federaţiei Ruse, a compatrioţilor, a militarilor contingentului Forţelor Armate, dislocate conform tratatelor internaţionale pe teritoriul Ucrainei (Republica Autonomă Crimeea)”. Cerea a fost satisfăcută imediat, după care în Crimeea au apărut “omuleţii verzi”, care ulterior, după atingerea scopului, au fost deconspiraţi drept militari ruşi de chiar preşedintele Vladimir Putin, care au contribuit la creare condiţiilor pentru desfăşurarea referendumului din 16 martie 2014, soldat cu declararea independenţi Crimeei şi alipirea acesteia, la 18 martie, la Federaţia Rusă, în conformitate cu articolul 65 din Constituţia acesteia. Ţinînd cont de componenţa etnică a Crimeei, de influenţa propagandistică a mass-media din Rusia, autorităţile ucrainene nu au intervenit cu o replică militară, evitînd acuzaţiile, cunoscute din perioada războiului din Transnistria, privind declanşarea unui război împotriva propriilor cetăţeni.

În paralel cu anexarea Crimeei, ofensiva informaţională a Rusiei împotriva Ucrainei s-a axat pe promovarea ideii federalizări, ca modalitate de asigurare a intereselor conaţionalilor ruşi. Ideea federalizării a fost vehiculată de-a lungul anilor ca una convenabilă Rusiei pentru dispersarea potenţialului de adoptare a deciziilor de către puterea centrală de la Kiev, acesta fiind deplasat în regiuni, o bună parte din care au manifestat atitudini filoruse, lucru confirmat prin rezultatele alegerilor prezidenţiale şi parlamentare din Ucraina. Ideea federalizării, ca remediu pentru aplanarea conflictului, a fost invocată şi pînă la evadarea “garantului”, în toiul conflictului dintre Euromaidan şi putere, de către reprezentanţii Partidului Regiunilor.

Anume sub flamura ideii federalizării au evoluat evenimentele ulterioare din Ucraina. Începînd cu luna martie, după anexare Crimeei, în unele regiuni din Sud-Estul Ucrainei, despre care preşedintele Putin a vorbit în public ca despre teritoriul Novorossiei, au avut loc rebeliuni armate, scopul cărora a fost punerea în evidenţă a lipse legitimităţii şi a posibilităţii guvernului interimar de la Kiev de a controla situaţia din ţară şi de organizare a alegerilor prezidenţiale anticipate. Rebelii înarmaţi din regiunile Doneţk şi Lugansk au declarat republici populare şi au convocat un referendum, preconizat pentru ziua de 11 mai 2014, privind autodeterminarea aşa-ziselor republici populare. Este important că, deocamdată, nu este vorba despre declararea independenţei de Ucraina şi de alipire la Rusia, ci doar de autodeterminare ca instrument de forţare a deciziei privind federalizare Ucrainei.

Guvernul interimar al Ucrainei se opune ideii federalizării, invocînd că aceasta este promovată de Federaţia Rusă, care după anexarea Crimeei susţine informaţional, financiar şi militar rebelii din regiunile de Est ale ţării, scopurile fiind multiple:

  • sustragerea atenţiei de la problema anexării Crimeei;
  • neadmiterea legitimării puterii centrale de la Kiev prin intermediul alegerilor prezidenţiale anticipate din 25 mai 2014;
  • impunerea prin rebeliuni armate a dialogului dintre guvernul interimar de la Kiev şi reprezentanţii insurgenţilor pentru a inversa succesiunea evenimentelor — la început acceptarea federalizării şi doar apoi legitimarea puterii prin alegeri.

După anexarea Crimeei, urmarea scopurilor politice expuse mai sus a provocat şi continuă să provoace ciocniri violente într-un şir de localităţi de Sud-Estul Ucrainei, soldate cu zeci, chiar sute de morţi şi răniţi, fără să existe, deocamdată, pînă la alegerile prezidenţiale din 25 mai, vreo perspectivă de depăşire a situaţiei de criză. Dimpotrivă, odată cu apropierea zilei alegerilor intensitatea confruntărilor din Ucraina doar creşte, dînd motive pentru constatarea faptului că există elemente ale unui război civil.

Impactul crizei politice ucrainene asupra Republicii Moldova

Evenimentele din Ucrainean au impact puternic asupra Republicii Moldova. Destabilizarea dramatică a situaţiei politice din ţara vecină creează un context regional foarte periculor cu pentru evoluţii imprevizibile. De aceea, autorităţile moldoveneşti, liderii partidelor aflate la guvernare, şi-au format atitudinile pornind de la obiectivul necesităţii restabilirii stabilităţii politice în ţara vecină, propriile obiective politice de integrare europeană şi ralierea la atitudinile UE. Anume în acest sens a fost exprimat suportul pentru procesul de integrarea europeană a Ucrainei şi a fost susţinută instaurarea guvernului interimar de la Kiev, integritatea teritorială a ţării vecine. În acelaşi timp, autorităţile moldovene au evitat acţiunile şi declaraţiile ce ar putea antagoniza Federaţia Rusă.

Pe de altă parte, în perioada de pînă la evadarea lui Ianukovici din Ucraina, reprezentanţii opoziţiei parlamentare şi extra-parlamentare din Republica Moldova şi-au exprimat, deopotrivă, consimţămîntul, atît pentru refuzul Ucrainei de a semna AA cu UE, cît şi pentru aplicarea măsurilor dure împotriva protestatarilor de pe Maidan. După preluarea puterii de către guvernul interimar de la Kiev, anexarea Crimeei de către Federaţia Rusă şi izbucnirea focarelor de rebeliune în Sud-Estul Ucrainei, opoziţia parlamentară şi o parte din cea extra-parlamentară a manifestat simpatie şi suport moderat pentru comportamentul Rusiei şi pentru forţele ruso-file din Ucraina. Manifestarea atitudinilor opoziţie s-a relevat în procesul adoptării de către Parlament a Declaraţiei privind situaţia din Ucraina, audierilor parlamentare privind aceeaşi problemă, evenimente care au fost biocotate de către opoziţie, dar mai ales în iniţierea moţiunii de cenzură împotriva Guvernului pentru presupusa aliere a Republicii Moldova la sancţiunile impuse de UE Federaţiei Ruse.

Acest comportament se înscrie perfect în albia evoluţiilor de pînă la izbucnirea crizei ucrainene, amplificînd gradule de polarizare a confruntării politice pe dimensiunea opţiunilor integraţioniste: Uniunea Europeană — Uniunea Eurasiatică. Ultimele sondaje de opinie publică confirmă această concluzie. Aşadar, evoluţiile din Ucraina vor avea impact direct asupra consolidării electoratului celor două tabere politice, care se vor confrunta în cadrul alegerilor parlamentare ordinare ce urmează să aibă loc în perioada 30 noiembrie 2014 — 1 martie 2015.

Consecinţele crizei ucrainene asupra securităţii regionale şi naţionale

  • Criza ucraineană a destabilizat dramatic situaţia regională, avînd un potenţial de destabilizare profundă a situaţiei politice internaţionale. Încălcarea unui principiu de bază a dreptului internaţional de către Rusia, prin anexarea Crimeei, a provocat reacţia de răspuns a Occidentului — impunerea sancţiunilor graduale faţă de un “partenerul strategic”, care treptat se poate transforma în inamic, cu toate consecinţele negative ce pot urma;
  • Anexarea Crimeei la Federaţia Rusă a creat un precedent fără echivalent în perioada postbelică. Arhitectura securităţii regionale, stabilite acum 40 de ani şi asigurate prin intermediul OSCE, cu adaptările de rigoare după disoluţia URSS şi a altor state federale, a fost deteriorată, fără să existe, deocamdată, indicatori că ea poate fi reparată. Discuţiile pe marginea arhitecturii securităţii regionale vor fi posibile doar ca urmarea a unei activităţii preparatorii şi a unor cedări reciproce, lucru care va necesita timp şi condiţii de revenire la un grad de parteneriat dintre Occident şi Rusia. Prevederile constituţiei Federaţii Ruse nu prevede posibilităţi pentru cedarea Crimeei, acesta însemnînd că revenirea la status quo ante anexare. De aceea, se poate presupune că repararea arhitecturii securităţii regionale postbelice să fie imposibilă, fiind necesar design-ul unei arhitecturi noi, pe principii care abia urmează a fi elaborate şi articulate, cu identificarea unor garanţii pentru marii actori, dar şi pentru subiecţii vulnerabilizaţi;
  • Securitatea naţională a Republicii Moldova este afectată pe mai multe dimensiuni. Astfel, în procesul reglementării transnistrene principalii actori — mediatorii şi garanţii soluţionări au devenit inamici, iar subiectul conflictului — regiunea transnistreană îşi revendică soarta Crimeei, apelînd la unul dintre garanţii, care a anexat o parte din teritoriul celuilalt garant. În plus, procesul de reglementare în format “5+2” are loc sub auspiciile OSCE, arhitectura de securitate a căreia a fost demolată;
  • Securitatea economică a Republicii Moldova este afectată de presiunile partenerului strategic — Federaţia Rusă. Acest lucru a fost confirmat de vice-premierul rus, Dmitri Rogozin, care după vizita din mai 2014 în republica Moldova a recunoscut că embargoul impus Republicii Moldova în septembrie 2013 la exportul vinurilor este de natură politică, pentru descurajarea integrării europene. În astfel de condiţii se impune exacerbarea polarizării opiniei publice şi a clasei politice pe dimensiunea integrării europene vs. integrarea eurasiatică, cu un deznodămînt la alegerile parlamentare ce urmează. Cum simpatiile cetăţenilor sunt deja împărţite în proporţie egală, un scor strîns dintre rezultatele celor două tabere poate provoca nemulţumirea celor învinşi la limită, exprimată prin acţiuni de protest, nesupunere şi tot aşa pînă la scenarii de destabilizare a situaţiei politice interne după modele binecunoscute.