Efectele tacticii “paşilor mici” în reglementarea transnistreană

În aprilie-iunie 2013 procesul de reglementare transnistreană a intrat în impas, după reluarea în 2012 a negocierilor în format “5+2”. Elementele de strategie pentru soluţionarea problemei transnistrene au apărut în 2005, odată cu instituirea formatului de negocieri “5+2”, misiunii EUBAM şi convingerea Ucrainei de către UE să accepte noile abordări, fixate în Planul de Acţiuni UE-Moldova, precum şi în Planul de Acţiuni UE-Ucraina. Potrivit acestei abordări Republica Moldova ar fi trebui să devină atractivă pentru Transnistria prin promovarea reformelor prevăzute de PAUEM, modernizîndu-se şi europenizîndu-se. Ulterior, prin intermediul consolidării măsurilor de încredere, Transnistria urma să fie atrasă într-un proces intens de edificare a unor reţele sociale şi economice, astfel încît să fie create premisele pentru startul negocierilor pe probleme politice, de determinare a statutului juridic al regiunii. Scandalurile şi instabilitatea politică din Republica Moldova a subminat procesul de reintegrare a ţării.

După un şir de evenimente pozitive, legate de reluarea în luna februarie 2012 a negocierilor oficiale în format “5+2”, a urmat o perioadă de tatonări şi incertitudini legate de stabilirea agendei negocierilor. Refuzul categoric al părţii transnistrene de a include în agendă probleme de esenţă, privind statutul juridic al regiunii a avut drept efect etapizarea abordării complexe a problemei. Decizia de abordare a soluţionării transnistrene prin prisma instrumentelor OSCE — negocierii etapizate a problemelor social-economice, umanitare şi a celor politice, a permis deblocarea negocierilor prin amînarea discutării problemelor politice. În partea a doua a anului 2012 relaţiile dintre Chişinău şi Tiraspol s-au deteriorat semnificativ, demonstrînd depăşirea potenţialului strategiei “paşilor mici”. De fapt, a fost depăşit potenţialul abordării bazate pe “consolidarea măsurilor de încredere”. Cauza a constat în faptul concentrării exclusive a reprezentanţilor administraţiei transnistrene asupra problemelor umanitare şi social-economice, evitîndu-se discutarea problemelor legate de elaborarea statutului juridic al regiunii, retragerea prezenţei militare ruse şi modificarea misiunii de pacificare. În cadrul abordării menţionate pot şi trebuie soluţionate problemele curente, de pe agendele grupurilor de lucru, însă nu se poate miza pe găsirea soluţiilor pentru soluţionarea durabilă a problemei transnistrene, aşa cum prevede programul de guvernare.

În 2012, o abordare de alternativă sau complementară pentru tactica “paşilor mici” nu a fost cu putinţă să fie găsită pentru convingerea liderilor transnistreni să accepte discutarea problemelor de fond pentru reglementarea durabilă a conflictului. De aceea, conflictul a rămas în faza statutului de “conflict îngheţat”. Diferenţa pozitivă faţă de situaţia din anii precedenţi a fost că a scăzut intensitatea disensiunilor, acestea, oricum, persistînd prin manifestările sale din Zona de Securitate, adoptarea doctrinelor militare şi a politicii externe a regimului separatist transnistrean, care vin în contradicţie cu sarcinile şi eforturile autorităţilor moldovene. Au apărut însă noi tensiuni în relaţiile dintre Chişinău şi Tiraspol, care s-au manifestat prin instituirea unor taxe vamale speciale la introducerea în raionale de est a mărfurilor moldoveneşti supuse accizelor, precum şi prin provocări periodice de diferit gen. Motivul exprimat prin necesitatea unor “măsuri de protecţie a producătorilor autohtoni de mărfurile supuse accizelor” nu a dezvăluit toate nuanţele, care au avut, probabil, tangenţe cu nemulţumirile reprezentanţilor transnistreni faţă de obstacolele pe care le întîmpină sistemul bancar din regiune în raporturile cu băncile din SUA şi UE.

În prima jumătate a anului 2013 situaţia s-a înrăutăţit substanţial. Invocînd măsuri împotriva deciziei Chişinăului de a instaura şase puncte mobile de control migraţional de-a lungul hotarului administrativ cu Transnistria, Tiraspolul a pornit un şir de acţiuni periculoase, cum ar fi încercarea de a instaura puncte vamale suplimentare în Varniţa, adoptarea “legii privind hotarul de stat al RMN” şi instaurarea unui regim de frontieră unilateral. Suportul financiar şi politic masiv din partea Federaţiei Ruse pentru regimul separatist transnistrean a motivat şi va continua să motiveze dezinteresul Tiraspolului pentru abordarea problemelor de esenţă ale reglementării transnistrene.