Foaia de parcurs pentru unirea României cu Republica Moldova

Declaraţie Preşedintelui Băsescu privind noul proiect de ţară — unirea cu Moldova, îi face pe politicienii moldoveni să solicite o foaie de parcurs privind realizarea obiectivului menţionat. Este firesc, fiindcă ar vrea să ştie ce poate urma şi cum ar trebui să reacţioneze. Pe de altă parte, este neverosimil să existe foaie de parcurs pentru un astfel de proiect, iar dacă ar exista ar fi trebuit păstrat în secret. Dacă doar anunţarea intenţiei lansării proiectului a mobilizat forţele ce se opun ideii unioniste, atunci publicarea foii de parcurs le-ar fi de mare ajutor pentru combaterea punctuală şi eficientă a proiectului. Deocamdată, pentru reacţii este suficient ceea ce se poate desprinde din mesajele Preşedintelui Băsescu, lansate după 27 noiembrie 2013:

• unirea este un proiect de ţară cu orizonturi îndepărtate;
• Preşedintele Băsescu se va ocupa de acest proiect abia după ce îi va expira mandatul prezidenţial în noiembrie 2014 pentru a nu implica statul român;
• în România trebuie să înceapă o dezbatere internă daca ar fi de acord cu unirea cu Republica Moldova, o dezbatere care nu trebuie să-i intereseze pe politicienii din Moldova.

E cît se poate de clar că e vorba doar de o intenţie, fără contururi şi cu termene foarte vagi de realizare. Anterior, cu diferite ocazii, Preşedintele Băsescu vorbea despre exemplele Germaniei şi Coreei. Dacă-i aşa atunci putem încerca să vedem cum a fost realizat cu succes un proiect unionist în Germania sau cum se pregăteşte Coreea du Sud s-o facă. Trebuie menţionat faptul că, atît în cazul Germaniei, cît şi în cazul Coreei au existat mai multe schiţe de planuri şi foii de parcurs, care s-au succedat în dependenţă de circumstanţe şi influenţele actorilor implicaţi. Oricum, în cazul Germaniei au existat cîteva lucruri relevante pentru realizarea unirii:

• au fost pregătite premisele absolut necesare;
• a fost identificat momentul oportun pentru lansarea iniţiativei propriu-zise de realizarea a unirii;
• au fost exploataţi de o manieră flexibilă, dar hotărîtă factorii obiectivi şi subiectivi de ordin intern şi extern;
• autorităţile, deopotrivă cu cetăţenii, şi-au asumat costurile pentru realizarea obiectivului propus.

Premise necesare pentru unire

Concluzia Preşedintelui Băsescu că e nevoie de o dezbatere internă privind proiectul unionist, fără implicarea politicienilor din Republica Moldova, este probabil o reacţie la reticenţa liderilor Uniunii Social Liberale (USL) — Premierului, Victor Ponta, şi Preşedintelui Senatului, Crin Antonescu. Pentru ca astfel de situaţii să nu mai aibă loc, iar clasa politică românească să accepte obiectivul unirii drept un obiectiv prescris, indiscutabil, ar trebui ca acesta să fie prevăzut de Constituţie, aşa cum a fost în cazul Germaniei şi cum este în cazul Coreei de Sud. Constituţia Republicii Federale Germania (RFG), adoptată la 23 mai 1949, prevedea unitatea naţională şi statală a germanilor, dreptul lor la autodeterminare liberă. Articolele 23 şi 146 se refereau în mod expres la modalităţile de reunire a ţării:

• aderarea landurilor germane din afara RFG la cele aflate sub incidenţa Legii supreme;
• reunirea prin încetarea acţiunii constituţiei în vigoare şi adoptarea unei constituţii noi a unei entităţi statale constituite din RFG şi Republica Democrată Germană (RDG).

În definitiv, în scopul accelerării reunirii a fost realizată prima variantă, prevăzută de articolul 23 al Constituţiei. În aceeaşi ordine de idei, Constituţia Coreii de Sud, adoptată la 17 iulie 1947, prevede în mod expres viitoarea unire, punînd în sarcina Guvernului să “…unifice ţara prin mijloace paşnice şi reforme democratice, consolidînd unitatea naţională prin justiţie, umanitarism şi dragoste frăţească…”. Articolul 4 din Constituţie reiterează că “Republica Coreea urmăreşte unificarea, formulînd şi traducînd în practică politici menite să asigure reunirea paşnică în baza principiilor libertăţii şi democraţiei”.

Din experienţa celor două ţări concluzionăm că existenţa unui cadru constituţional este o premisă indispensabilă pentru obiectivul unirii. În acest sens, iniţiativa Preşedintelui Băsescu ar putea fi privită că o reacţie de răspuns la apelul deputatului PSD, Ninel Peia:

Apelul a fost lansat la 9 aprilie 2013 de la tribuna Parlamentului României şi a conţinut o propunere concretă:

Clasa politică românească are în prezent cea mai bună ocazie de a consacra proiectul unionist al Preşedintelui Băsescu. Pentru acesta este necesar ca clauza unionistă să se regăsească în proiectul de modificare a Constituţiei, care va fi supus votului popular în cadrul referendumului fixat pentru 24–25 mai 2014. Succesul ar fi garantat, întrucît sondajele de opinie arată că iniţiativa s-ar bucura de sprijinul a peste 2/3 din cetăţenii români. Ar fi şi testul de bază al voinţei clasei politice.

Pe lîngă voinţa politică ar trebuie luate în consideraţie şi factorii externi. Vorba e că Germania şi-a fixat obiectivul unirii în Constituţie cu un sfert de veac înainte de adoptarea Actului final de la Helsinki. Chiar dacă între timp au avut loc multiple excepţii de la prevederile Actului final, acestea au vizat preponderent schimbări de hotare în urma conflictelor interne, urmate de divizarea statelor. Există doar un singur exemplu referitor la schimbarea hotarelor în cadrul OSCE, ca urmare a unirii statelor — Germania, dar acest exemplu este foarte special. Cazul este special fiindcă, la acel moment, a avut la bază un acord între “principalii arhitecţi” ai securităţii europene — SUA şi URSS, care au aranjat lucrurile în afara cadrului OSCE din cauza circumstanţelor de criză, foarte presante, şi a unui simbolism extraordinar — prăbuşirea comunismului, terminarea războiului rece şi înlăturarea consecinţelor divizării Europei după cel de al doilea război mondial.

Clasa politică românească ar trebui să aibă în vedere factorii menţionaţi mai sus, în special, dacă proiectul unionist ar putea profita de circumstanţe la fel de speciale şi de încărcătură simbolică pe potriva proiectului de unificare a Germaniei, pentru atragerea suportului internaţional. Trebuie cîntărit bine şi dacă consacrarea obiectivului unirii în prezent este compatibilă cu ratificarea de către România a Acordului de Asociere a Republicii Moldova cu UE, acord ce prevede garantarea prevederilor Actului final de la Helsinki. Trebuie prevăzute şi reacţiile averse ale vecinilor şi a statelor influente din regiune, care vor acuza România de revizionism. Vorba e că RFG şi Coreei de Sud au consacrat în constituţii cauzele referitoare la unire doar peste cîţiva ani după divizarea postbelică: în cazul Germaniei, peste patru ani; în cazul Coreei — peste doi. În cazul României dorinţa de revenire la status quo ante situaţia postbelică se manifestă tocmai peste ~70 de ani.

Identificarea momentului oportun pentru unire

Complexitatea obiectivului unirii este atît de copleşitoare că acesta poate fi realizat doar la momentul potrivit, în circumstanţe potrivite. Exemplul Germaniei este cît se poate de relevant. Merită un minim efort pentru clarificarea lucrurilor. Contextul a fost creat de perestroika gorbaciovistă, iar detaliile foarte importante pot actualmente fi desprinse din memoriile lui Mihail Gorbaciov şi Eduard Şevardnadze. În cartea sa “Viaţa şi reformele”, Gorbaciov afirmă că posibilitatea reunirii Germaniei a început să fie tatonată încă din iunie 1987, cînd Preşedintele Germaniei, Richard von Weizsacker, avuse o primă discuţie privată cu Gorbaciov, în timpul căreia, de o manieră discretă şi delicată, a atins problema respectivă. Deşi evaziv, răspunsul liderului sovietic nu a fost categoric negativ. După ce evoluţia evenimentelor generate de perestroika au adus Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, România la transformări ireversibile, iar criza politică şi social-economică a împins RDG pe muchia prăpastiei, autorităţile sovietice s-au văzut nevoite să susţină unirea Germaniei. Evenimentele din RDG s-au derulat atît de rapid şi neaşteptat în 1989, încît s-ar putea afirma că, de fapt, a avut loc o revoluţie:

• ocuparea în masă (iulie-septembrie) a ambasadelor RFG din Budapesta, Praga şi Varşovia;
• emigrarea în masă (septembrie-octombrie) a cetăţenilor RDG prin graniţa Ungariei cu Austria;
• izbucnirea demonstraţilor în masă a cetăţenilor şi auto-organizarea grupărilor politice de opoziţie;
• înlăturarea de la putere a lui Erich Honecker (18 octombrie), evident, cu acceptul lui Gorbaciov;
• deschiderea graniţei RDG cu RFG (9 noiembrie) şi a căzut Zidul Berlinez.

Abia după aceste evenimente a apărut un gen de foaie de parcurs. La 28 noiembrie a fost dat publicităţii Planul celor 10 puncte ale cancelarului Helmut Kohl pentru depăşirea împărţirii Germaniei. Oricum, evoluţiile ulterioare s-au desfăşurat cu totul altfel, fiindcă a urmat un şir de evenimente, dictate de noul context şi de mizele principalilor arhitecţi ai securităţii europene:

• pentru SUA miza a fost strategică — reunificarea Europei prin înlăturarea consecinţelor conferinţelor de la Ialta şi Potsdam. Fără unificarea Germaniei atingerea acestui obiectiv era imposibilă;
• pentru URSS, mai exact pentru Gorbaciov, miza a fost de a supravieţui politic. Necesitatea suportului Occidentului pentru salvarea proiectul de renovarea a ţării a devenit indispensabilă după ce ţara ajunsese într-o criză economică cumplită, imaginea internaţională era foarte proastă din cauza războiului din Afganistan, conservatorii sovietici începuse lupta deschisă împotriva lui Gorbaciov, pe care îl numeau trădător.

Circumstanţele l-au impus pe Gorbaciov (aşa afirmă în memorii) să elaboreze planului “2+4” (două state germane plus patru state învingătoare în cel de al doilea Război Mondial) pentru reunificarea Germaniei. Drept motiv a servit telegramă cifrată, trimisă la începutul lui decembrie 1989, de către şeful primului directorat principal al KGB (responsabil pentru spionaj), Nicolai Leonov, şi de şeful reprezentanţii KGB în RDG, Anatoli Novikov, care afirmau: “Nu există nici un fel de şanse pentru menţinerea RDG în calitatea de stat suveran, membru al tratatului de la Varşovia, la fel cum nu există şanse pentru păstrarea regimului socialist în RDG”. Pentru a elabora un plan de acţiuni, Gorbaciov a convocat o consfătuire cu participarea: premierului Rîjkov, ministrului de externe Şevardnadze, ideologului prerestroikăi Iacovlev, şefului KGB Kriucicov, ministrului Apărării Ahromeev, etc., ajungînd la următoarele concluzii:

• reunificarea Germaniei este inevitabilă;
• necesitatea formării unui cadru cu participarea a şase actori — patru învingători şi două Germanii “4+2”;
• necesitatea menţinerii unor relaţii strînse cu conducerea RDG;
• coordonarea strînsă a acţiunilor legate de “problema germană” cu Parisul şi Londra;
• pregătirea retragerii trupelor sovietice din Germania.

Evident, planul “4+2” a umbrit “Planul celor 10 puncte” al lui Kohl, bănuit de Gorbaciov că vrea să forţeze unificarea Germaniei, ignorînd interesele partenerilor externi. Deja la 1 februarie 1990 ultimul premier al RDG, Hans Modrow, după cîteva întîlniri cu Gorbaciov, a prezentat Camerei Populare (Parlamentului) raportul dedicat conceptului unităţii germane, întitulat “Germania — Patria comună”, care avea drept scop pregătirea declarării unităţii statului german, cu capitala la Berlin. Comunitatea internaţională a fost, de fapt, anunţată despre inevitabilitatea unirii RDG cu RFG. “Foaia de parcurs” a lui Modrow prevedea trei etape:

• crearea “uniunii contractuale” între RDG şi RFG;
• stabilirea unor relaţii economice foarte strînse între cele două entităţi pentru facilitarea constituirii unei confederaţii din două state suverane, ce urmau să capete un statut neutru;
• crearea unei Federaţii Germane sau a Uniunii Germane, participante la procesele europene.

Planul lui Modrow referitor la neutralitatea Germaniei unificate nu a convenit RFG şi SUA. Curios, dar şi această problemă a fost soluţionată foarte rapid. La 9 februarie 1990 Secretarul de Stat al SUA, James Baker, l-a convins pe Gorbaciov că o Germanie unificată, aflată în afara NATO, ar reprezenta un pericol mai mare, ţînînd cont de istoria recentă, decît aflarea acestea în cadrul şi sub supravegherea NATO. S-a ajuns şi la concluzia ineficienţei discutării unificării Germaniei în cadrul OSCE. În schimb, s-a decis elaborarea unor garanţii solide, referitoare la inviolabilitatea hotarelor şi securitate, pentru vecini. SUA au acceptat, în principiu, planul “4+2”, dar au sugerat ca denumirea să fie schimbată în “2+4”, pentru a le sugera germanilor că ei conduc procesul unificării şi a evita iritarea pe motiv că soluţiile li se impun din afară de către cele patru ţări învingătoare. Din aceleaşi considerente, s-a decis ca lansarea oficială a planului “2+4” să aibă loc după alegerile generale din RDG, programate pentru 18 martie 1990. A urmat intervenţia cancelarul Kohl pentru a-l convinge pe Gorbaciov că la alegerile din RDG, oricum, va învinge coaliţia de dreapta, care va pune imediat pe agendă problema unirii cu RFG. De aceea, pentru evitarea haosului politic şi a colapsului economic iminent al RDG e necesară o unire rapidă. A procedat conform proverbului “bate fierul cît e cald” pentru a nu admite o eventuală redresare a situaţiei economice din RDG, lucru care ar fi putut diminua elanul unionist al germanilor de est. În acest scop, cancelarul Kohl a refuzat să-i ofere guvernului RDG suportul promis, un credit financiar substanţial pentru asigurarea stabilităţii economice. Gorbaciov a pierdut definitiv iniţiativa după ce, la 24 februarie 1990, cancelarul Kohl s-a întîlnit la Washington cu preşedintele Gheorge Bush, care a mai rectificat o dată Planul “2+4”:

• după unificarea Germaniei prezenţa militară americană pe teritoriul acesteia va fi păstrată;
• armele nucleare de pe teritoriul Germaniei vor rămîne acolo unde sunt;
• prezenţa militară sovietică trebuie să fie retrasă nu doar din Germania, ci din întreaga Europă de Est.

Alegerile pentru Camera Populară a RDG din 18 martie 1990 au fost cîştigate de “Alianţa pentru Germania” cu sloganul “Libertate şi bunăstare — niciodată socialism din nou”, obţinînd 2/3 din voturile cetăţenilor. După alegerile lucrurile au evoluat fulminant:

• în aprilie, guvernul de coaliţie în frunte cu Lotar de Maiziere s-a pronunţat în favoarea reunificării Germaniei în baza articolului 23 din Constituţia RFG, potrivit căruia RDG urma să devină partea a RFG, evitînd etapa intermediară, confederativă;
• în mai a fost anunţat public planului “2+4”;
• la 18 mai 1990 a fost semnat Tratatul de stat privind crearea uniunii valutare, economice şi sociale între RFG şi RDG, document care a intrat în vigoare la 1 iulie 1990;
• la 12 septembrie 1990, la Moscova, a fost semnat Tratatului reglementării finale în privinţa Germaniei (Tratatul Germaniei), numit şi tratatul “2+4”, care prevedea că: stabilirea finală a hotarelor Germaniei reprezintă o contribuţie majoră pentru cauza păcii şi stabilităţii în Europa; cele patru state aliate îşi retrag responsabilităţile şi influenţa asupra Berlinului şi Germaniei unificate; hotarele între Germania şi Polonia nu pot fi contestate; Germania nu are pretenţii teritoriale către alte state; Germania va promova doar pacea, refuzînd producerea, dispunerea şi amplasarea pe teritoriul Germaniei a armelor nucleare, chimice şi biologice; URSS îşi va retrage prezenţa militară etc.;
• la 3 octombrie 1990 au avut loc festivităţile de proclamarea a Zilei Unităţii Germane, care marchează reunificarea politică, legislativă, teritorială şi administrativă a Germaniei;
• la 9 noiembrie 1990, Mihail Gorbaciov a vizitat Germania pentru a semna Tratatul de bază pentru 20 de ani dintre URSS şi Germania reunificată;
• la 14 noiembrie 1990 a fost semnat tratatul de frontieră germano-poloneză;
• la 2 decembrie 1990 au avut loc alegeri generale, cîştigate de coaliţia CDU-CSU cu ~44%.

Toate aceste lucruri al fost realizate într-o jumătate de an. A fost o adevărată “poveste de succes” care ar rămîne nepovestită pînă la sfîrşit, dacă nu s-ar menţiona şi inamicii care s-au opus şi care nu au dorit să se afle despre aceasta pentru a nu deveni inamicii de veci ai germanilor. În memoriile “Anul 1991. Agenda consilierului Preşedintelui URSS”, Anatoli Cerniaev scrie:

Pînă la urmă, Administraţia SUA a avut grijă să soluţioneze problemele cu Mitterrand şi Thatcher.

Acestea sunt detaliile interesante referitoare al unirea Germaniei. Se pare că Coreea de Sud ţine cont de această experienţa. Aici este de remarcat că SUA, încă de la începutul anilor ’70, depun eforturi discrete (evitînd să lase impresia imixiunii) pentru reunificarea Coreei. Aceste eforturi s-au soldat cu un anumit succes. La 15 iunie 2000 liderii celor două Corei au emis o Declaraţie comună, conţinînd următoarele clauze:

• Sudul şi Nordul consimt că problema reunificării trebuie rezolvată independent şi cu suportul susţinut al poporului coreean;
• în scopul reunificării, s-a căzut de acord că există elemente comune în conceptul confederativ, promovat de Sud, şi conceptul federativ promovat de Nord. Părţile acceptă să promoveze reunificarea în această direcţie;
• părţile acceptă să-şi consolideze încrederea reciprocă şi relaţiile în diverse domenii, să menţină un dialog constant, etc.

Marile puteri — SUA, China şi Rusia, au făcut declaraţii nuanţate de susţinere a Declaraţiei din 15 iunie 2000, însă poziţiile lor sunt foarte diferite şi este puţin probabil că sunt şi sincere. SUA susţine clar Sudul, China — Nordul, iar Rusia doreşte să menţină relaţii avantajoase cu ambele Corei. Probabil, am putea aştepta ca momentul oportun pentru reunificarea Coreei să apară în urma unei eventuale “perestrioci” chinezeşti, însoţite de destabilizarea şi colapsul economic al Nordului. Cazul unificării Vietnamului nu mai merită examinată în contextul declaraţiei unioniste a Preşedintelui Traian Băsescu.

Sarcina primordială în procesul unirii

Exemplul unificării reuşite a Germaniei arată că una dintre sarcinile primordiale a fost ca abordările şi rezultatul final să nu fie contestate de actori puternici din exterior şi nici de propriii cetăţeni. În acest sens, contează că în procesul unirii celor două state germane nu au existat probleme sau contestări din partea minorităţilor conlocuitoare. Este de remarcat că la momentul unirii Germaniei din cele aproximativ 75 de milioane de cetăţeni din ambele state doar aproximativ 250 de mii (~0,3%) aparţineau minorităţilor autohtone, istorice (exceptînd minorităţile musulmane, care au început să imigreze în RFG după cel de al doilea război mondial).

În cazul Republicii Moldova minorităţile naţionale reprezintă aproximativ 20% din populaţiei. Din această perspectivă un referendum naţional în problema unirii ar fi absolut necesar, însă nu şi suficient. Ar mai fi necesar ca unirea să nu fie contestată de comunităţile organizate ale minorităţilor naţionale, adică de cele care potrivit Constituţiei au deja un anumit statut de autodeterminare. Găgăuzii au obţinut deja dreptul la autonomie pe criterii etnice şi teritoriale, dar şi dreptul la autodeterminare externă în cazul renunţării la independenţă şi suveranitate de către Republica Moldova. Transnistria, deşi de jure este parte a Republicii Moldova, este în totalitate controlată de Federaţia Rusă. Jumătatea din populaţia regiunii deţine cetăţenia Federaţiei Ruse, iar 1/3 deţine cetăţenia Ucrainei. Nici nu merită formulată întrebarea privind statutul pe care l-ar putea oferi o Românie reîntregită Transnistriei, fiindcă nu este imaginabil ca Transnistria să accepte de principiu aderarea la România. Şi aici problemele nu se termină. Potrivit Constituţiei teritoriul Republicii Moldova este inalienabil, aceasta însemnînd că politicienii moldoveni nu pot renunţa la Transnistria pentru a favoriza proiectul unionist fără aceasta. Federaţia Rusă are alte interese decît recunoaşterea independenţei Transnistriei, însă deocamdată îi convine status-ul quo, fiindcă o ţară membră NATO nu se poate uni în principiu cu o ţară cu prezenţă militară rusească. Dacă alte state ar recunoaşte independenţa Transnistriei, oricum Rusia, din aceleaşi considerente, s-a opune recunoaşterii hotarelor cu Republica Moldova. Aşa că este de înţeles de ce Preşedintele Băsescu, după ce a anunţat proiectul unionist, a afirmat că, deocamdată, nu vrea să se refere la problema Transnistriei în procesul unirii.

Costurile unirii

Discutarea efortului financiar post-unire este foarte importantă. În scopul reunificării Germanii a fost creat un Fond special pentru o perioadă de 30 de ani. Potrivit unor calcule, în primii 20 de ani sectorul public şi cel privat a cheltuit aproximativ două trilioane de euro în procesul eliminării dezechilibrelor dintre landuri. Chiar dacă unirea Germaniei a însemnat unirea celei mai prospere şi dinamice ţări a Uniunii Europene cu cea mai dezvoltată şi prosperă ţară comunistă din Europa, în pofida eforturilor financiare uriaşe şi a unor politici coerente, totuşi nu s-a putut evita aşa-zisul conflict Ossis-Wessis, care are la origini factori culturali şi sociali foarte adînci. În contrast, la momentul actual, o eventuală unire a României cu Republica Moldova ar reprezenta unirea uneia dintre cele mai sărace ţări din UE cu cea mai săracă ţară din Europa. Redacţia publicaţiei româneşti “Cotidianul” a estimat că o eventuală unire ar costa România 30–35 miliarde euro. Evident, cele două dublete comparate se află la poluri diferite, de aceea, în general, este extrem de dificil să crezi că ceea ce le-a reuşit celor foarte performanţi le poate reuşi celor cu multiple handicapuri.

Este interesantă abordarea financiară a problemei unirii în Coreea de Sud. Solicitarea estimărilor, adresate către 20 de experţi economici renumiţi, a dat un rezultat convergent către suma de trei trilioane de dolari, bani necesari pentru reunirea ţării. Potrivit aceloraşi experţi, unificarea s-ar putea produce în următorii 10–20 de ani. Aceste resurse financiare ar fi necesare pentru realizarea unirii în trei etape: apropierea celor două state coreene, inclusiv prin dezarmarea nucleară a Coreei de Nord; integrarea economică a Nordului pentru impulsionarea dezvoltării lui economice; depăşirea dezechilibrelor dintre Sud şi Nord. Acest plan în trei etape a fost propus de către şeful statului sud-coreean la 15 august 2010. Pentru obţinerea resurselor financiare menţionate, el a propus introducerea unui “impozit pentru unificarea ţării”. Calculul experţilor a fost tradus într-un limbaj accesibil cetăţenilor — pentru acumularea sumei necesare va fi nevoie ca pe parcursul a 60 de ani cetăţenii coreeni să achite impozite cu un adaos de 2%. După declaraţia şefului statului şi calculul experţilor, oricum, procentajul cetăţenilor care pledează pentru unire a rămas destul de înalt ~60%, dar perspectiva unirii să fie amânată, iar termenele prelungite.

În lumina celor menţionate, probabil, ar fi util ca şi cele ~65% de cetăţenii români, care potrivit sondajelor susţin unirea Republicii Moldova cu România, încurajînd lansarea proiectului Preşedintelui Băsescu, să fie chestionaţi şi dacă acceptă costurile unirii, o eventuală majorare a impozitelor pentru atingerea acestui deziderat.

Concluzii

Despre angajarea plenară şi serioasă a clasei politice româneşti în susţinerea noului proiect de ţară al Preşedintelui Băsescu vom putea judeca în cel mai apropiat timp. Includerea clauzei unirii în proiectul constituţiei supuse aprobării prin referendum la 24–25 mai 2013 va reprezenta dovada existenţei voinţei politice. Ulterior, va fi nevoie de un efort politic, economic, financiar şi diplomatic pentru a realiza unirea fără ca acesta să fie contestată în interior şi în exterior, altminteri ar fi o greşeală cu eventuale consecinţe negative pentru România şi Republica Moldova. Să nu fie uitată contestarea unirii din 1918, cu toate consecinţele care au urmat. De asemenea, să nu se uite că lipseşte cu desăvîrşire experienţa unui proiect naţional de succes al unirii. Toate unirile şi dezmembrările statului naţional român au fost consecinţe ale unor războaie regionale — războiul Crimeei şi două războaie mondiale, cu participarea activă a marilor puteri. Probabil, ar fi naiv să se creadă că o eventuală unire ar fi posibilă fără implicare internaţională şi fără găsirea unui echilibru al forţelor influente din regiune.

Dacă obiectivul unirii nu va fi fixat în Constituţia României, atunci acesta va rămîne, cel puţin, un vis pentru o categorie destul de largă de cetăţeni. Cu siguranţă, va rămîne un factor electoral foarte important, atît în Republica Moldova, cît şi în România. Din această perspectivă, evoluţiile ulterioare a relaţiilor bilaterale ar trebui să fi exact în albia celor afirmate de Premierul moldovean, Iurie Leancă — România şi Republica Moldova ar trebui să fie cei mai fideli şi cei mai buni parteneri. Republica Moldova are nevoie de o Românie puternică şi credibilă pe plan internaţional, care să susţină şi să promoveze eforturile de integrare europeană ale Chişinăului. Preşedintele Băsescu, ca un politician consecvent, ar trebui să continue să-şi promoveze “proiectul de suflet”, aşa cum afirma din proprie iniţiativă în timpul vizitei sale la Chişinău, în ianuarie 2010. Un proiect cu adevărat benevol, “de suflet”, nu poate fi estimat prin “facturi”, fiindcă “sîngele apă nu se face”, oricum.