Hotărîrea istorică a Curţii Constituţionale

Curtea Constituţională în disputa unioniştilor şi stataliştiilor

La 21 februarie 2014 Parlamentul Republicii Moldova a ratificat Acordului dintre Republica Moldova şi Regatul Spaniei privind cooperare şi asistenţă reciprocă în domeniul vamal. Documentul a fost negociat şi încheiat la Madrid, pe 22 octombrie 2013, în limbile spaniolă şi moldovenească. Deputaţii Partidului Liberal (PL) au propus amendarea textului Acordului prin înlocuirea sintagmei limba moldovenească cu sintagma limbă română, invocînd decizia Curţii Constituţionale din 5 decembrie 2013. Propunerea deputaţilor liberali a fost însă respinsă, cei 93 de deputaţi prezenţi la şedinţa plenară votînd proiectul cu 86 de voturi. O săptămînă mai tărziu situaţia s-a repetat. De această dată Parlamentul a dezbătut şi votat acorduri bilaterale cu Brazilia şi Slovacia.

Evenimentele menţionate readuc în prim plan problema limbii oficiale. După declararea independenţei, Republica Moldova a semnat peste două mii de acorduri internaţionale, toate fiind încheiate în limbile respective şi în limba moldovenească. La 5 decembrie 2013 Curtea Constituţională (CC) a adoptat hotărîrea nr.36 privind interpretarea articolului 13 alin.(1) din Constituţie în corelaţie cu Preambulul Constituţiei şi Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova. Hotărîrea a fost calificată drept una istorică nu numai pentru concluziile la care a ajuns înalta instanţă, ci şi pentru modalităţile de argumentare. La cîteva luni de la adoptarea hotărîrii concluziile şi argumentele CC încep să aibă impact neaşteptat. De aceea, merită urmărite căile nebănuite ale CC şi încotro pot duce ele.

Forţarea uşii deschise

La 26 martie 2013 CC a fost sesizată de către deputatul Ana Guţu pentru a explica dacă sintagma “limba moldovenească, funcţionând pe baza grafiei latine” poate fi echivalată semantic cu sintagma “limba română”. CC a admis sesizarea deputatului, deşi acţiunea părea a fi o forţare a uşii larg deschise. Încă în perioada sovietică, cu doi ani înainte de declararea independenţei Republicii Moldova, la 01.09.1989, a fost adoptată legea nr.3465 cu privire la funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul RSS Moldoveneşti, în preambulul căreia se constata “identitatea lingvistică moldo-română realmente existentă”. Potrivit articolului VII(1) din Titlul VII al Constituţiei RM, Legea nr.3465/1989, “rămîne în vigoare în măsura în care nu contravine prezentei Constituţii”. Paragraful 2 al aceluiaşi articol constituţional prevede că “sus-numita lege poate fi modificată în decursul a 7 ani de la data intrării în vigoare a prezentei Constituţii, cu votul a cel puţin două treimi din deputaţi”. Aceste prevederi, deopotrivă cu prevederile Articolului 13 din Constituţie, arată că deputaţii care au votat textul Constituţiei au dorit să se asigure de faptul că anume sintagma “limba moldovenească” va prevala asupra sintagmei echivalente.

În contextul descris, este potrivit să se menţioneze că de mai bine de un sfert de veac în Republica Moldova se dau bătălii politice permanente dintre statalişti şi unionişti pe marginea denumirii limbii oficiale — moldovenească sau română. Examinarea de către CC a sesizării invocate este doar un episod care arată că esenţa problemei nu ţine atît de denumirea propriu-zisă a limbii oficiale, ci de implicaţiile pe care le sugerează pledoaria în favoarea unei sau altei denumiri a limbii oficiale. Episodul anterior s-a produs în decembrie 2003, cînd a fost adoptată Legea nr.546 privind aprobarea Concepţiei politicii naţionale a Republicii Moldova, elaborată şi promovată de cei mai înveteraţi statalişti şi apărători ai limbii moldoveneşti din Partidul Comuniştilor din Republica Moldova (PCRM). Majoritatea parlamentară a PCRM a votat textul legii în care se afirmă că “… poporul moldovenesc şi poporul român folosesc o formă literară comună (a limbilor oficiale) …avînd originea comună, dispunînd de un fond lexical de bază comun”. În cei opt ani de guvernare, în perioada 2001–2009, PCRM nu a recurs la înlocuirea disciplinei şcolare “limba română”, recunoscînd astfel şi la modul practic echivalenţa celor două sintagme. Acest fapt este menţionat în paragraful 24 din hotărîrea CC:

Inversarea paradigmei

Nu trebuie să existe iluzii în privinţa faptului că stataliştii din PCRM au statuat echivalenţa celor două sintagme fără ezitări. Încercări de modificare a curriculei şcolare au existat, ele au fost urmate de proteste stradale îndelungate şi de implicarea instituţiilor internaţionale în aplanarea conflictului. Totuşi, adoptarea de către majoritatea PCRM a Legii nr.546 a reprezentat un compromis — reconfirmarea echivalenţei celor două sintagme. Numai că majoritatea PCRM a mai inserat în textul legii afirmaţia academicianului român, fostului director al Institutului de Lingvistică din Bucureşti, Iorgu Iordan, despre limba română care “are la bază izvorul viu al graiului popular din Moldova”. În acest sens, liderul PCRM obişnuieşte să repete că “limba moldovenească este bunica limbii române”. Implicaţiile politice ale problemei limbii au fost dezvăluite de PCRM ceva mai înainte, într-o publicaţie din ziarul de partid “Comunistul”, din 13.04.2001, în care se afirma că “chiar dacă limba moldovenească este de trei ori echivalentă cu limba română, din considerente etnopolitice şi geopolitice, trebuie să se insiste pe denumirea oficială de limbă moldovenească”.

Aşadar, necesitatea sesizării CC pentru stabilirea echivalenţei celor două sintagme de mult nu mai era actuală. Era nevoie de ceva mai mult şi anume de invalidarea implicaţiei pe care o sugera legea nr. 546 privind aprobarea Concepţiei politicii naţionale a Republicii Moldova — “limba naţională moldovenească şi limba naţională română îşi păstrează fiecare lingvonimul/glotonimul său ca însemn identificator al fiecărei naţiuni: moldovenească şi română”. Aici e motivul deranjant, de aceea, la 15 octombrie 2013, “dna Ana Guţu a depus o completare la sesizare, solicitând Curţii Constituţionale să confere Declaraţiei de Independenţă a Republicii Moldova, adoptată la 27 august 1991, statut de normă constituţională, confirmând astfel că limba oficială a Republicii Moldova este limba română, şi nu «limba moldovenească în baza grafiei latine» precum este formulat în articolul 13 din Constituţia Republicii Moldova”. Cu o lună înainte, o sesizare similară fusese adresată CC de deputaţii Partidului Liberal (PL).

Adoptînd hotărîrea din 5.12.2013, CC a procedat exact aşa cum i-au sugerat autorii sesizării suplimentare, stabilind că Declaraţia de Independenţă:

• este parte integrantă a Preambulului Constituţiei, are valoare de text constituţional şi face corp comun cu Constituţia, fiind textul constituţional primar şi imuabil al blocului de constituţionalitate;
• constituie fundamentul juridic şi politic al Constituţiei, astfel încât nici o prevedere a acesteia din urmă nu poate depăşi cadrul Declaraţiei de Independenţă;
• prevalează asupra textului Constituţiei.

În sinteza hotărîrii CC, publicată imediat, se face următoare referinţă:

Aşadar, viziunea Preşedintelui Republicii Moldova, Nicolae Timofti, developează clar implicaţiile, care sunt contrare celor reflectate în concepţia politicii naţionale, promovată de PCRM. În acest sens, nu încape îndoială că importanţa hotărîrii CC este marcată de contextul în care a fost adoptată şi de reacţiile pe care le-a provocat. Cu o săptămînă înaintea adoptării hotărîrii CC, Preşedintele României, Traian Băsescu, lansase noul său proiect de ţară — unirea României cu Republica Moldova. Imediat după adoptarea hotărîrii, în aceeaşi zi, Preşedintele Băsescu a mulţumit public CC pentru acesta, subliniind că “Implicaţiile sunt extraordinar de profunde: ele intră în vigoare imediat, odată cu hotărârea Curţii, şi de ele trebuie să ia notă toate statele lumii, inclusiv UE”.

Reacţiile formaţiunilor parlamentare

Reacţiile formaţiunilor parlamentare faţă de hotărîrea CC au fost preponderant reţinute, negative şi virulent de negative. Şi-au manifestat satisfacţia doar autorii sesizărilor din PL şi Partidul Liberal Reformator (PLR). Concurenţa pentru întîietate dintre cele două formaţiuni a făcut ca manifestarea satisfacţiei să fie umbrită de învinuirile reciproce de trădare, plagiat şi furt de documente.

Liderii Partidului Liberal Democrat din Moldova (PLDM), principala formaţiune din cadrul Coaliţiei Pro-Europene (CPE) de guvernămînt, şi-au exprimat, mai degrabă, nedumerirea faţă de hotărîrea CC, menţionînd că lucrurile şi aşa erau foarte clare, fără implicarea CC, care poate generează noi neînţelegeri. Liderii Partidului Democrat din Moldova (PDM), a doua formaţiune din cadrul CPE, au manifestat o reacţie negativă faţă de hotărîrea CC, promiţînd chiar să organizeze un referendum privind denumirea limbii oficiale, pentru a sublinia că problema denumirii limbii oficiale este una de manifestare a voinţei purtătorilor acesteia şi nu ţine de argumentele speculative a CC, formată din şase judecători.

În sfîrşit, opoziţia parlamentară a PCRM a avut o reacţie extreme de virulentă, exprimată într-o declaraţie, în care se afirma:

Argumentarea Curţii Constituţionale

Admisibilitatea inadmisibilă

Referindu-se la admisibilitatea sesizării, CC a decis că va examina: a) corelaţia dintre Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova şi Constituţie; b) concurenţa dintre două acte fundamentale care vizează limba de stat. Aici se cer cîteva remarci pentru a pune în evidenţă admisibilitatea inadmisibilă a examinării sesizărilor invocate de către CC.

În primul rind, problema corelaţiei Constituţiei cu alte documente, adoptate pînă la adoptarea Constituţiei, nu ţine de competenţa CC. Acest lucru este fixat explicit în articolul 4(2) al Codului jurisdicţiei constituţionale nr.502 din 16.06.1995, conform căruia “Se supun controlului constituţionalităţii numai actele normative adoptate după intrarea în vigoare a Constituţiei Republicii Moldova — 27 august 1994”. Declaraţia de independenţă a fost adoptată de către Parlament prin legea nr.691 la 27.08.1991, adică cu trei ani înainte de adoptarea Constituţiei RM. Pentru a ocoli această interdicţie, CC face abstracţie şi de existenţa textului propriu-zis al Constituţiei, care în Articolul I(2) din Titlul VII Dispoziţii finale şi tranzitorii stipulează: “Constituţia Republicii Moldova intră în vigoare la 27 august 1994. La aceeaşi dată, Constituţia Republicii Moldova din 15 aprilie 1978, cu modificările şi completările ulterioare, este în întregime abrogată”. Aşadar, este clar pentru oricine nu are atitudini preconcepute că timp de trei ani, după declararea independenţei Republicii Moldova, ordinea constituţională a fost definită şi determinată de Constituţia Republicii Moldova din 15 aprilie 1978, modificată şi completată, şi nu de Declaraţia de independenţă, aşa cum se afirmă în paragraful 48 din hotărîrea CC. Declaraţia de independenţă a Republicii Moldova a proclamat doar ieşirea statului suveran, constituit potrivit Declaraţiei de suveranitate la 23.06.1990, din federaţia sovietică. Însă oricum, noul stat independent a rămas încă trei ani de zile într-un cadru constituţional preexistent, care a fost modificat şi completat ulterior. Aceste lucruri sunt confirmate explicit în textul Constituţiei şi cu toate acestea au fost ignorate de CC.

În al doilea rînd, nu este de competenţa CC să examineze concurenţa dintre cele două acte fundamentale, întrucît Articolul 134(3) din Constituţie prevede în mod expres că “Curtea Constituţională garantează supremaţia Constituţiei”.

Logica implicativă

Unul din cei şase judecători ai CC, Aurel Băieşu, a exprimat o opinie separată pe marginea hotărîrii din 5.12.2013, evidenţiind vulnerabilitatea argumentelor care au avut menirea să justifice o concluzie prestabilită, fiindcă deja la etapa expunerii contextului istoric (paragraful 14) CC a dat sentinţa:

Dmitrie Cantemir, probabil, nu ar fi fost de acord cu afirmaţia CC, care şi-a propus să scoată din circuit limba falsă.

Schema, bazată pe logica implicativă, i-a fost sugerată CC de către deputaţii care au sesizat înalta curte. Abordarea conţine elemente inovative, deşi nu este nouă şi e cunoscută încă de la declararea independenţei Republicii Moldova. Elementul inovativ constă în faptul că logica implicativă (dacă… , atunci…) a autorilor sesizării este asistată, cu scopul obţinerii suportului constituţional, de o logică paralelă dezvoltată de CC după cum urmează:

• Limba oficială e română → vorbitorii ei sunt români → cetăţeni a două state româneşti → deocamdată, pînă la realizarea unităţii naţionale;
• Declaraţia de independenţă conţine referinţă la limba română → prevalează asupra Constituţiei, în care limba e numită moldovenească.

Este foarte interesantă urmărirea modalităţii în care CC şi-a potrivit şi aranjat argumentele pentru a ajunge la izbîndă. Numai că CC a ignorat cu desăvîrşire efectele colaterale ale hotărîrii sale, iar ele sunt extraordinar de interesante. Aşadar, pentru a-şi realiza schema logică, CC a avut nevoie să plaseze Declaraţiei de independenţă în topul ierarhiei constituţionale. Pentru aceasta a apelat la ideea “blocului de constituţionalitate”, care pune Declaraţia de independenţă pe picior de egalitate cu Constituţia. Asta însă e puţin, era nevoie ca prima să prevaleze peste a doua. În acest scop Declaraţiei de independenţă i s-a atribuit calitatea de document primar ce defineşte ordinea politică, pe care Constituţia doar o retuşează. Dar şi acest lucru a fost insuficient, era nevoie de garanţii că nimeni nici măcar nu va încerca vreodată să atenteze la ordinea politică, stabilită de Declaraţia de independenţă. Pe acest motiv, Declaraţiei de independenţă i s-a atribuit statutul de clauză de eternitate, pe care nimeni, niciodată, nu o va putea schimba, fiindcă ea este emanaţia părinţilor fondatori. Aşadar, voinţa poporului Republicii Moldova este supusă pe veci voinţei părinţilor fondatori, exprimate prin consens general în Declaraţia de independenţă, care este certificatul de naştere, în care nimeni nu mai poate face corectări. Acesta este lanţul logic, a cărui fiecare verigă merită examinată cu atenţie.

Blocul de constituţionalitate

Îmbrăţişînd ideea “blocului de constituţionalitate”, CC a făcut abstracţie de criteriile şi procedurile de consacrare a acestuia. Vorba e că Republica Moldova, pur şi simplu, nu are nevoie de “bloc de constituţionalitate”, întrucît Constituţia, adoptată la 29 iulie 1994, stabileşte foarte clar domeniile reglementate şi ierarhia normelor:

• Articolul 7 prevede în mod expres: “Constituţia Republicii Moldova este Legea ei Supremă. Nici o lege şi nici un alt act juridic care contravine prevederilor Constituţiei nu are putere juridică”;
• Articolul 8 prevede în mod expres: “Republica Moldova se obligă să respecte Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite şi tratatele la care este parte, să-şi bazeze relaţiile cu alte state pe principiile şi normele unanim recunoscute ale dreptului internaţional. Intrarea în vigoare a unui tratat internaţional conţinînd dispoziţii contrare Constituţiei va trebui precedată de o revizuire a acesteia”;
• Articolul 134(3) din Constituţie prevede în mod expres: “Curtea Constituţională garantează supremaţia Constituţiei”.

Ultimul articol constituţional citat face nu doar inutilă, dar chiar nepermisă recurgerea la “blocul de constituţionalitate”, întrucît în cadrul “blocului de constituţionalitate” nu poate exista ierarhizarea normelor. Este de remarcat că statele la care face referinţă CC au recurs la instituirea “blocurilor de constituţionalitate”, fiindcă nu aveau în textele constituţiilor prevederi exprese, similare celor din Constituţia Republicii Moldova, citate mai sus.

În Franţa “blocul de constituţionalitate” a fost instituit fiindcă lipsea ierarhizarea expresă a normelor şi existau domenii importante, precum drepturile omului, drepturile asupra proprietăţii, fără acoperire necesară în textul Constituţiei din 1958. În opinia separată a judecătorului CC, Aurel Băieşu, se menţionează corect:

Mai mult, în Franţa, înainte de aprobarea Constituţiei celei de a V-a Republici, la 3 iunie 1958, fusese adoptată o lege constituţională referitoare la pregătirea proiectului constituţiei ce urma să fie supus referendumului naţional, lucru care s-a întîmplat la 4.10.1958. Legea constituţională franceză din 3.06.1958 prevedea printre altele că:

Aceasta a fost portiţa, creată de legea constituţională, prin care Preambulul Constituţiei franceze din 1946 şi Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului au devenit parte a Constituţiei celei de a V-a Republici. Pentru a înţelege sensul şi evoluţia ideii de “bloc de constituţionalitate”, merită menţionat, de asemenea, faptul că Consiliul Constituţional din Franţa face o delimitare între “blocul de constituţionalitate” tradiţional, care cuprinde documentele menţionate în Preambulul Constituţiei, şi “blocul de constituţionalitate” contemporan, care l-a extins pe cel tradiţional după adoptarea la 16.07.1971 a hotărîrii “privind libertatea asociaţiilor”. Acest “bloc de constituţionalitate” contemporan, adică extins, include “les Principes Fondamentaux reconnus par les Loi de la République”. Consiliul Constituţional a identificat 11 principii de acest fel, care se referă la: libertatea de asociere; dreptul la apărare într-un proces judiciar; drepturile individuale; dreptul la studii; libertatea conştiinţă; independenţa justiţiei administrative; autonomia profesorilor universitari, etc. Este dovada că “blocul de constituţionalitate” francez are menirea să umple lipsurile din Constituţia celei de a V-a Republici şi nu să le ierarhizeze. Principiile fundamentale, menţionate mai sus, au menirea şi să substituie referinţele la convenţiile internaţionale, la care Franţa este parte, întrucît în Franţa spre deosebire de Republica Moldova, tratatele şi convenţiile internaţionale nu prevalează asupra normelor constituţionale, o decizie principială în acest sens fiind adoptată de către Consiliul Constituţional la 15.01.1975.

Aşadar, în Franţa, “blocul de constituţionalitate” desemnează extinderea practică, fixată, a cîmpului normelor constituţionale, pe care judecătorii Consiliului Constituţional le utilizează în procesul controlului constituţionalităţii. Republica Moldova are toate aceste lucruri exprimate în mod expres, în textul Constituţiei, de aceea nu are nevoie de “bloc de constituţionalitate”. Totuşi, dacă CC a decis instituirea “blocului de constituţionalitate”, atunci ar fi trebuit, cel puţin, să respecte nişte principii de bază, utilizate de statele care au recurs la acesta. Astfel, actele incluse în “blocului de constituţionalitate” trebuie:

• să aibă valoare universală pentru domeniile pe care le reglementează;
• să se refere doar la domenii complementare, care nu se suprapun;
• să nu existe concurenţă între elemente, altfel ar fi necesară ierarhizarea a însăşi “blocului de constituţionalitate”, ceea ce ar fi absurd.

În cazul instituirii “blocului de constituţionalitate” de către CC din Republica Moldova, lucrurile au stat exact invers, fiind instituită ierarhia dintre cele două documente ale “blocului de constituţionalitate”. De fapt aceasta a fost o intenţie declarată, iar ideea “blocului de constituţionalitate” a devenit victima intenţiei invocate. Este chiar concluzia CC, exprimată în paragraful 112 al hotărîrii:

Ordine politică stabilită de Declaraţia de independenţă

Pledoaria CC pentru limba română este lăudabilă, dar cea mai bună dovadă a ataşamentului pentru ea este folosirea exactă a sintagmelor din această limbă, aşa cum sunt ele atestate în DEX:

Înainte de a afirma că Declaraţia de independenţă a stabilit ordinea politică din Republica Moldova şi respectiv “nici un act juridic, indiferent de forţa acestuia, inclusiv Legea Fundamentală, nu poate veni în contradicţie cu textul Declaraţiei de Independenţă”, CC ar fi trebuit să precizeze: care este acel ansamblu de norme ce asigură orînduire socială, funcţionarea normală a aparatului de stat, liniştea şi drepturile cetăţenilor?

De fapt, toate aceste lucruri se regăsesc, aşa cum este firesc, în textul Constituţiei. Deci, logic, concluzia CC ar fi trebuit să fie exact inversă, dacă se invocă ordinea politică ca punct de pornire în ierarhizare normelor. În acest sens, este utilă examinarea succintă a structurii şi conţinutului Declaraţiei de independenţă pentru a încercă identificare ordinii politice, impuse de aceasta. Aşadar, Declaraţia de independenţă este compusă din trei blocuri:

• primul bloc se referă la contextul general existent la momentul proclamării independenţei. Acest context este redat prin gerunziu: avînd în vedere, considerînd, subliniind, reamintind, pornind, ţînînd seama, reafirmînd, apreciind, care exprimă percepţiile şi înţelegerea corpului de deputaţi, ce pot, deopotrivă, fi corecte sau nu. În acest sens, se fac referinţe la un şir de documente de ordin istoric, lingvistic, juridic etc., care în astfel de cazuri ar trebui tratate ca surse primare în raport cu însăşi Declaraţia de independenţă. Nici vorbă de norme ce instituie orînduirea socială;
• al doilea bloc este esenţial, el se referă la proclamarea propriu-zisă a independenţei Republicii Moldova. Preambulul Constituţii, care a devenit portiţa pentru introducerea “blocului de constituţionalitate”, se referă în mod explicit doar la actul proclamării independenţei, fără a menţiona Declaraţia de independenţă ca document primar;
• al treilea bloc se referă la demersurile întreprinse şi consecinţele aşteptate de pe urma actului de proclamare a independenţei. Acestea sunt redate prin cuvinte gen: solicită, adresează, declară, cere, hotărăşte, garantează. Solicitarea şi adresarea de recunoaştere a independenţei au fost satisfăcute foarte rapid de comunitatea internaţională, devenind istorie. Ceea ce s-a hotărît şi declarat a fost, de asemenea, confirmat pe deplin în textul Constituţiei din 29.07.1994, în care a şi fost stabilită ordinea politică. Un singur lucru a rămas nesatisfăcut — cererea “privind încetarea stării ilegale de ocupaţie” şi retragerea “trupelor sovietice de pe teritoriul naţional al Republicii Moldova”.

Rămîne neclar ce fel de norme se conţin totuşi în Declaraţia de independenţă şi ce fel de ordine politică a stabilit aceasta. În schimb, după adoptarea hotărîrii din 05.12.2013, CC ar avea obligaţia să clarifice încă cîteva lucruri foarte importante:

• cum poate un document, adoptat sub stare ilegală de ocupaţie să prevaleze asupra unei Constituţii, adoptate în condiţii de independenţă? Se putea oare ca pe teritoriul ocupat al Republicii Moldova să aibă loc alegeri libere şi democratice a Parlamentului, care a adoptat Declaraţia de independenţă, aşa cum este scris chiar în prima propoziţie a documentului respectiv?
• constatarea stării ilegale de ocupaţie nu poate să nu aibă implicaţii internaţionale. Doar în raioanele de Est ale Republicii Moldova se mai află încă trupele declarate de ocupaţie. În acest sens, autorităţile moldovene sunt, de fapt, impuse de hotărîrea CC să denunţe acordul de bază cu Federaţia Rusă, întrucît este o absurditate existenţa unui acord de prietenie dintre ocupat şi ocupant. Este CC pregătită să examineze neconstituţionalitatea tratatului de bază cu Federaţia Rusă sau trebuie modificată Constituţia, doar Articolul 8(2) din Constituţie prevede că “Intrarea în vigoare a unui tratat internaţional conţinînd dispoziţii contrare Constituţiei va trebui precedată de o revizuire a acesteia”, iar Declaraţia de independenţă, care atestă ocupaţia, prevalează asupra Constituţiei?
• constatarea unui şir de nedreptăţi, şi sugerarea necesităţii înlăturării acestora cuprinde şi consecinţele formării R.S.S. Moldoveneşti unionale, cu includerea în aceasta a R.A.S.S. Moldovenească (Transnistria), în absenţa oricărui temei juridic real. Nu justifică oare hotărîrea CC desprinderea Transnistriei de Republica Moldova? Doar anume acest argument a fost, de la bun început, invocat de liderii separatişti — lipsa temeiului juridic real, pentru incorporarea Transnistriei în RSSM. Nu prevalează oare aceasta asupra clauzei constituţionale privind integritatea teritorială, doar raioanele din stînga Nistrului s-au desprins de RSSM pentru a reconstitui Transnistria pînă la adoptarea Declaraţiei de independenţă?

Se creează impresia că judecătorii CC nu au citit atent textul Declaraţiei de independenţă şi nici nu s-au gîndit la consecinţele hotărîrii adoptate, avînd în vedere doar problemele lingvistice.

Reamintiri despre ce nu a fost

În paragrafele 107 şi 108 a hotărîrii CC se face următoare afirmaţie:

Afirmaţia invocată nu este exactă, fiindcă Declaraţia de independenţă nu constată o situaţie de fapt, ci reaminteşte despre “legile şi hotărârile Parlamentului Republicii Moldova privind decretarea limbii române ca limbă de stat şi reintroducerea alfabetului latin, din 31 august 1989”. Dacă am aplica întreg instrumentarul de interpretare juridică ar trebui să pornim de la existenţa unei diferenţe între a constata ceva ce există, a opta pentru ceva, manifestînd voinţă, şi a reaminti ceva ce a avut loc, în spaţiu şi în timp. Nu poţi reaminti ceea ce nu a existat vreodată, evident, dacă nu e vorba despre vise, aspiraţii, etc. În privinţa limbii de stat, Declaraţia de Independenţă nu a constata şi nu a optat, aşa cum se afirmă în hotărîrea CC, ci anume a reamintit existenţa unui document original prin care a avut loc decretarea propriu-zisă. Verificarea elementară demonstrează că legea cu privire la statutul limbii de stat despre care reaminteşte Declaraţia de independenţă era una de completare a Constituţiei Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti cu un articol suplimentar — 70¹, avînd următorul conţinut:

Mai sus a fost deja citat articolul din actuala Constituţie a Republicii Moldova, care stipulează în mod expres că Constituţia RSSM, cu completările şi modificările ulterioare, a fost în vigoare încă trei ani după declararea independenţei, pînă la adoptarea actualei constituţii, şi există o corespondenţă perfectă între prevederile, acceptate la 31 august 1989, din Constituţia abrogată la 27 august 1991 şi prevederile Constituţie noi, care a intrat în vigoare în aceeaşi zi. Unde este rolul normativ al Declaraţiei de independenţă în această continuitate neîntreruptă nici măcar pentru o singură clipă?

Dacă e să revenim la aspiraţii, atunci acestea au fost enunţate în Preambulul Constituţiei, însă fără a face referinţă explicită la Declaraţia de independenţă, ca document original, distinct, aşa cum a fost în cazul Declaraţiei drepturilor omului şi cetăţeanului sau a Preambulului Constituţiei franceze din 1946, ci doar la acţiunea de proclamare a independenţei: “pornind de la aspiraţiile seculare ale poporului de a trăi într-o ţară suverană, exprimate prin proclamarea independenţei Republicii Moldova”.

Interpretarea teleologică

Şirul de probleme şi echivocuri provocate de argumentele CC s-a încercat a fi depăşit prin utilizarea interpretării teleologice şi a metaforelor. Interpretarea teleologică urmăreşte o finalitate, aranjînd argumentele astfel încît să se ajungă la rezultatul prestabilit. În acest sens, CC a recurs la instrumentarul politologic, atribuindu-le părinţilor fondatori ai statului independent Republica Moldova acţiuni pe care CC le consideră acceptat prin consens popular general.

Există documente şi date precise, care încă mai pot fi şi reconfirmate în orice moment, că peste 80% din părinţii fondatori ai Republicii Moldova au fost membri ai PCUS. Deja la momentul declarării suveranităţii Republicii Moldova, la 23 iunie 1990, deputaţii făceau parte din trei grupuri parlamentare, de aproximativ aceleaşi dimensiuni ( cîte ~1/3 din numărul total de deputaţi în fiecare grup), avînd ca nuclee forţe politice deja constitute şi instituţionalizate:

• Frontul Popular din Moldova (FPM), constituit la 20.05.1989;
• “Interfrontul”, constituit la 8.07.1989;
• Grupul parlamentar “Viaţa satului”, constituit în aprilie 1990, care a devenit nucleul Partidului Democrat Agrar din Moldova (PDAM), constituit la 19.10.1991).

Aşadar, pentru interpretarea teleologică a textului Declaraţiei de independenţă, la care s-a referit CC, era suficient să fie reamintită biografia şi evoluţia politică a celor trei formaţiuni, din care făceau parte părinţii fondatori. Sunt accesibile toate documentele oficiale, apelurile, luările de poziţie pe tot spectrul problemelor cu care se confrunta Republica Moldova la acel moment pentru a înţelege pledoariile formaţiunilor respective:

• FPM se identifica drept mişcare de eliberare naţională, promotoare a decretării limbii române în calitate de limbă oficială şi a idealului unionist. Era percepută de oponenţii politici drept mişcare naţionalistă, anticomunistă şi antisovietică;
• “Viaţa satului” (ulterior PDAM) se identifica drept formaţiune promotoare a limbii moldoveneşti în calitate de limbă oficială, a ideii suveranităţii şi independenţei Republicii Moldova, a menţinerii relaţiilor strînse cu fostele republici sovietice. Era percepută de oponenţii politici drept formaţiune a nomenclaturii sovietice rurale, a preşedinţilor gospodăriilor colective — colhozurilor şi sovhozurilor;
• “Interfrontul” se definea drept mişcare promotoare a politicii reformatoare a PCUS, a reconstituirii URSS pe baze noi, federative, a apărării drepturilor cetăţenilor rusolingvi, care constituiau ~1/3 din cetăţenii Republicii Moldova. Era percepută de către oponenţi ca fiind “coloana a 5-a” a centrului imperial pe teritoriul Republicii Moldova, ostilă renaşterii naţionale, întrucît a pledat deschis chiar şi împotriva introducerii alfabetului latin.

Dovezi concludente despre crezul naţional al părinţilor fondatori putem obţine avînd în vedere următoarele evenimente:

• nesusţinerea de către FPM şi grupul “Viaţa satului”, dar susţinerea de către “Interfront”, a desfăşurării referendumului unional privind păstrarea URSS, din 17 martie 1991;
• nesusţinerea de către FPM, dar susţinerea de către PDAM şi “Interfront” a constituirii Comunităţii Statelor Independent (CSI), la 8.12.1991, şi aderării Republicii Moldova la această comunitate a statelor post-sovietice;
• nesusţinerea de către FPM, dar susţinerea de către PDAM şi “Interfront” a sondajului sociologic naţional “La sfat cu poporul”, din 6 martie 1994, pledînd “ca Republica Moldova să se dezvolte ca un stat independent şi unitar, in frontierele recunoscute în ziua proclamării suveranităţii Moldovei”;
• Cîştigarea la 27.02.1994 a primelor alegeri parlamentare multipartite de către PDAM (56 mandate din 104), în baza promisiunii de “adoptare cît mai urgentă a Constituţiei Republicii Moldova” şi “restabilirii relaţiilor întrerupte în perioada activităţii guvernelor Druc-Muravschi, cînd în favoarea intereselor înguste de grup, unioniste se săvîrşeau acţiuni care au condus la conflict armat, la destrămarea economiei, la scăderea bruscă a nivelului de trai al populaţiei”. Formaţiunea succesoare a “Interfrontului” — Blocul “Partidul Socialist şi Mişcarea Unitate-Единство”, a acumulat 28 de mandate din 104, promiţînd aderarea la CSI. Formaţiunile unioniste, promotoare a limbii şi valorilor româneşti au reuşit să acumuleze doar 20 de mandate.

Aceasta a fost fizionomia politică autentică a părinţilor fondatori ai Republicii Moldova independente. Aproximativ 2/3 din părinţii fondatori erau numiţi peiorativ de promotorii renaşterii naţionale, deopotrivă, “nomenclaturişi, statalişti şi rusofoni”. Aşadar, părinţii fondatori nu aveau o altă soluţie decît să voteze Declaraţia de independenţă, acţiune absolut circumstanţială, întreprinsă după ce republica vecină — Ucraina, îşi declarase independenţa, separînd teritoriul Republicii Moldova de teritoriul a ceea ce mai rămase din URSS. A fost cum a fost, dar este foarte curios să observi ce virtuţi le atribuie CC părinţilor fondatori, numai ca să poată argumenta cumva prevalarea Declaraţiei de independenţă asupra Constituţiei. Atribuirea acestora a intenţiei deliberate de a face din limba română piatra de temelie a noului stat independent reprezintă o abordare absolut mitologizată. Este o abordare inovatoare şi foarte îndrăzneaţă a CC. A propos, 2/3 din părinţii fondatori sunt în viaţă (Slava Domnului! să aibă parte de viaţă lungă şi fericită) şi pot reprezenta un eşantion perfect pentru o cercetare sociologică, astfel încît să se poată reconfirma fără putinţă de tăgadă toate virtuţile lor. Contactele lor sunt deţinute de către Preşedinţie, întrucît au fost recent decoraţi cu cea mai înaltă distincţie de stat Ordinul Republicii. Aşadar, CC ar putea obţine răspunsuri directe la toate întrebările de interes major. Asta ar face inutilă recurgerea la metoda teleologică de interpretare a Declaraţiei de independenţă. CC ar trebui să se grăbească să comande o astfel de cercetare sociologică.

Argumentele de ordin politologic, chiar dacă sunt de mare utilitate, trebuie totuşi examinate cu precauţie. În paragraful 118 a hotărîrii CC din 05.12.2013 se afirmă că

Este surprinzător că prin astfel de argumente CC îşi subminează propriile afirmaţii despre valoare de principiu a Declaraţiei de independenţă (faţă de URSS), întrucît consensul popular general la momentul adoptării Declaraţiei lipsea cu desăvîrşire, dovadă fiind existenţa la acel moment a două entităţi separatiste pe teritoriul Republicii Moldova, entităţi care şi-au declarat independenţa faţă de Republica Moldova, dar nu faţă de URSS, şi care erau conduse, inclusiv, de deputaţi aleşi în Parlamentul Republicii Moldova, colegi ai părinţilor fondatori. Cauzele manifestării separatismului au fost diverse şi complexe, totuşi, pretextul formal a fost exact cel lingvistic — adoptarea pachetului de legi şi hotărîri referitoare la limba de stat şi alfabetul latin.

Şi în prezent se resimt cu pregnanţă consecinţele lipsei consensului popular general. Dovadă este desfăşurarea recentelor referendumuri din Găgăuzia. În acest sens, nu este întîmplător că Republica Moldova a rămas singurul stat post-sovietic, care nu şi-a confirmat independenţa şi nu şi-a adoptat constituţia prin referendum. Toate celelalte state post-sovietice au organizat referendumuri, fie pentru a-şi declara independenţa (7 state), fie pentru a-şi consfinţi prin vot popular legile supreme (11 state), fie pentru ambele scopuri. Nu este întîmplător că Republica Moldova a fost ultima dintre republicile sovietice, din partea europeană a URSS, care şi-a declarat independenţa. De fapt, anume din cauza lipsei consensului popular general Republica Moldova arată atît de excepţional. Mai mult, din cauza lipsei consensului popular general, în Republica Moldova nu numai că nu s-au desfăşurat referendumuri pe marginea unor probleme de importanţă extraordinară, dar nici sondaje sociologice pe probleme sensibile, rezultatele cărora să fi fost general acceptate. Iar cele care au avut loc au fost considerate din start, de către grupările politice rivale, ca fiind contrafăcute. O dovadă în acest sens este şi că segmente importante ale societăţii nu au recunoscut rezultatele recensămîntului oficial din 2004, considerîndu-le trucate, iar recensămîntul ce urmează să se desfăşoare anul curent este contestat chiar la etapa pregătirii. De aceea, afirmaţiile din hotărîrea CC sunt, oarecum, patetice, fără a avea suportul factologic cuvenit. Doar timpul şi răbdarea ar putea înlătura handicapurile Republicii Moldova şi nicidecum aprecierile patetice ale CC.

Interpretarea metaforică

Pentru a-şi atinge scopul prestabilit, CC a mai recurs şi la metafore (paragraful 47). Astfel, pentru a se convinge că este convingătoare în plasare Declaraţiei de independenţă deasupra Constituţiei, CC afirmă că

Metafora este frumoasă, numai că nu ia în consideraţie că:

• adesea în certificatele de naştere se comit greşeli mecanice;
• dezvoltarea ştiinţei face ca informaţiile din certificatele de identitate să nu mai aibă caracter imuabil, fiind depăşite de noile realităţi. Există numeroase exemple, şi chiar un trend, cînd persoanele sunt identificate în certificatele de naştere ca fiind născuţi de gen masculin sau feminin, iar pe parcursul vieţii îşi schimbă sexul, nu doar orientarea;
• experienţa arată că pot exista persoane cu două identităţi şi, respectiv, cu două acte de naştere. Recent, o astfel de persoană au fost identificată chiar în Republica Moldova, şi nu undeva, dar chiar în topul piramidei politice. Sau poate CC a dorit să facă ironii subtile pe seama acestui caz? Dacă e aşa, atunci metafora CC este apreciată.

Recurgerea CC la argumentarea ştiinţifică doar la prima vedere pare să fie un atu. Vorba e că declaraţiile de independenţă şi textele constituţionale nu afirmă neapărat adevăruri ştiinţifice, ci crezuri şi manifestări de voinţă. Dovezi că este aşa există cu duiumul. În acest sens, invocarea opiniei Academiei de Ştiinţă este insuficientă, măcar şi din considerentul că exprimarea unei opinii competente nu înseamnă şi demonstrarea adevărului. În cazul examinat dovezi pot exista doar în privinţa echivalenţei semantice a celor două denumiri pentru o singură entitate lingvistică, nicidecum în favoare uneia sau alteia. Cea mai preţioasă dovadă de acest fel, oricum, este cea oferită de Dmitrie Cantemir, în opera sa magistrală “Descrierea Moldovei”. A propos, argumentul susţinătorilor deciziei CC, precum că este absurdă organizarea unui referendum naţional privind denumirea limbii oficiale nu este cel mai inspirat. Invocarea absurdităţii unui referendum “privind Tabelul periodic al elementelor lui Mendeleev” este speculativă. Ca şi în cazul problemei denumirii limbii oficiale în Republica Moldova, nu este vorba despre esenţa lucrurilor, ci despre cum le numim. Utilizatorii tabelului elementelor chimice ar putea organiza o chestionare în vederea clarificării întîietăţii descoperirii periodicităţii elementelor. Este un fapt bine ştiut că savantul german Julius Lothar von Meyer a fost primul care a alcătuit tabelul periodic al elementelor chimice, publicîndu-şi lucrările ştiinţifice respective în perioada 1862–1864. Dmitrii Ivanovici Mendeleev şi-a publicat renumita sa lucrare abia în 1869, la distanţă de cel puţin cinci ani. Prioritatea i-a fost dată lui Mendeleev pe bună dreptate, fiindcă el a făcut şi previziuni asupra elementelor, care se mai aştepta să fie descoperite, calculîndu-le cu precizie uluitoare parametrii. De aceea, pot exista, cel puţin, glume că într-un eventual conflict dintre Germania şi Rusia privind întîietatea în domeniul ştiinţelor naturii, cancelarul Angela Merkel ar putea afirma în faţa lui Vladimir Putin că “tabelul lui Meyer este bunicul tabelului lui Mendeleev”, la fel cum ex-preşedintele Voronin afirmă că “limba moldovenească este bunica limbii române”.

Aşadar, denumirea limbii de stat este mai degrabă o problemă de manifestare a voinţei purtătorilor şi utilizatorilor acesteia. Putem considera regretabilă situaţia, cînd majoritatea cetăţenilor din Republica Moldova utilizează un bun, adus la perfecţiune în secolele XIX şi XX de către lingviştii români, şi se încăpăţinează să recunoască acest lucru, pe motiv că “limba română are la bază izvorul viu al graiului popular din Moldova”. Adevărul este că după formarea statului naţional român, în a doua jumătate a secolului XIX, lingviştii români au făcut efortul necesar pentru a oferi un instrument perfect pentru producerea: actelor normative pentru necesităţi de administrare a vieţii publice, la cele mai înalte standarde; operelor culturale, capabile să redea oricît de nuanţat întreaga gamă de retrăiri omeneşti; operelor ştiinţifice pentru studierea şi explorarea naturii şi a potenţialul uman. De aceea, ar fi corect şi onest să existe un autentic consens general în privinţa limbii române, care are un grad de perfecţiune şi aplicabilitate net superior graiului moldovenesc, care i-a stat la origine. În ultimii 20 de ani, după declararea independenţei, lucrurile evoluau, deşi încet, dar exact în direcţia normalităţii. Nu era nici o necesitate de intervenţie a CC. Deşi, din perspectiva europeană a Republicii Moldova se poate concluziona că este importantă confirmarea echivalenţei celor două sintagme, astfel încît Republica Moldova să poată beneficia, pe de o parte, de pe urma aplicării adecvate a prevederilor celor peste o mie de tratate, convenţii şi acorduri internaţionale, perfectate în “limba moldovenească”, iar pe de altă parte, de posibilitatea asimilării rapide a acquis communautaire, tradus în limba română.

Statuarea imposibilităţii idealului unionist sau unde dai şi unde crapă

Recurgerea CC la interpretarea istorico-teleologică (paragraful 89) pentru a stabili finalitatea urmărită de părinţii fondatori, ar trebui să fie descurajatoare mai ales pentru cetăţenii cu viziuni unioniste. Este vorba despre un segment social destul de larg. Potrivit rezultatelor celor şapte cicluri electorale ce au avut loc după declararea independenţei ar fi vorba despre ~20% din numărul total de cetăţeni. Pentru aceştia, lanţul logic implicativ, potrivit căruia limba română este vorbită de români care, deocamdată, locuiesc în două state româneşti, nu are finalitate. Ultima verigă — realizarea proiectului unionist, devine intangibil după hotărîrii CC, care afirmă că:

Evident, prevalarea Declaraţii de independenţă asupra Constituţiei face imposibile orice fel de decizii politice privind o eventuală aderarea la orice federaţie de state, inclusiv la UE, în eventualitatea evoluţiei acesteia spre un model federativ. Cu atît mai mult, devine imposibilă unirea Republicii Moldova cu România. Nici o decizie, fie a forului legislativ, fie a poporului suveran, prin intermediul referendumului popular, nu poate depăşi, în principiu, “clauza de eternitate” pe care CC i-a atribuit-o Declaraţiei de independenţă. Aceasta fiindcă referendumurile pot fi desfăşurate doar în cadrul Constituţiei, care ierarhic este sub Declaraţia de independenţă. Totuşi, CC a lăsat o portiţă pentru o eventuală unificarea sau aderare la o federaţie de state — distrugerea identităţii constituţionale a sistemului politic, consfinţit de Declaraţia de independenţă. Adică, doar ca urmare a ocupaţiei, ceea ce este imposibil de imaginat. Este de remarcat că în toate celelalte state, care au instituţionalizat “blocul de constituţionalitate”, astfel de restricţii nu există.

Concluzii

• Hotărîrea CC din 05.12.2013 a creat probleme noi, fără să fi soluţionat satisfăcător problema abordată. Echivalenţa semantică a sintagmelor limba română şi limba moldovenească fusese demult stabilită de legislaţia Republicii Moldova, ea urma să fie confirmată la nivel constituţional pentru a putea soluţiona probleme de ordin practic;
• Hotărîrea CC din 05.12.2013 a urmărit scopul inversării situaţiei legate de statutul limbii oficiale. Din aceste considerente CC a admis examinarea sesizării în două etape. La prima etapă a fost acceptată examinarea articolului 13 din Constituţie, în perfectă concordanţă cu prevederile legale. Evident, nu era nevoie de aşteptat şase luni de zile pentru a pregăti examinarea problemei echivalenţei semantice a celor două denumiri ale limbii oficiale. Inovaţia a constat în acceptarea completărilor la sesizare, care au imprimat o cu totul altă traiectorie procesului de examinare. De la stabilirea echivalenţei s-a trecut la inversarea statutului celor două sintagme. Ba mai mult, la izgonirea din spaţiul public a limbii false. Acest lucru transpare foarte clar din expunerea contextului, în care CC a calificat limba moldovenească drept invenţie sovietică;
• Pentru asigurarea prevalării sintagmei limba română s-a recurs la plasarea Declaraţiei de independenţă deasupra Constituţiei prin intermediul recurgerii la instituirea “blocului de constituţionalitate”, ignorînd criteriile consacrate de constituire şi aplicare a acestora;
• Constituţia Republicii Moldova a fost elaborată şi adoptată, luîndu-se în consideraţie necesitatea soluţionării problemelor cu care s-au confruntat statele ce au avut nevoie de recurgere la “blocuri de constituţionalitate”. De aceea, Republica Moldova nu are nevoie de “bloc de constituţionalitate”, întrucît legea supremă prevede de o manieră explicită şi exhaustivă, atît întreg spectrul, cît şi întreaga ierarhie a normelor legale, inclusiv, raporturile cu normele internaţionale;
• CC a interpretat documentele menţionate cu abateri evidente de la metodele consacrate de interpretare a normelor juridice. În mod deliberat, CC a echivalat Declaraţia de independenţă cu actul propriu-zis de proclamare a independenţei, menţionat în Preambulului Constituţiei pentru a justifica concluzia prevalării Declaraţiei de independenţă asupra Constituţiei. Pentru că CC a recurs la metafore în interpretările sale, este potrivit să menţioneze, de aceeaşi manieră. Extrapolarea logicii CC ne-ar aduce la ideea că: fătul, care se naşte, este pe vecie subordonat celei care l-a conceput şi este obligat să-i poarte numele, chiar dacă celălalt părinte poate avea alt nume şi insista să fie purtat de progenitură;
• CC a dezvoltat o întreagă mitologie despre concepţiile şi idealurile părinţilor fondatori, bazate pe un consens popular general, şi realizate prin votarea Declaraţiei de independenţă. De fapt, doi din trei părinţi fondatori, deplîngeau disoluţia URSS. Nu putea exista consens popular general, într-o ţară măcinată de conflicte separatiste. Faptul că Republica Moldova este singurul stat post-sovietic care nu a organizat referendum, nici pentru a-şi consacra independenţa şi nici pentru a-şi adopta Constituţia prin votul popular, subminează poziţiile făuritorilor de mituri;
• Metafora pentru compararea Declaraţiei de independenţă un certificat de naştere, document imuabil, stîrneşte doar ironii în actualul context politic din Republica Moldova;
• Hotărîrea CC a creat un şir de probleme neaşteptate, referitoare la soarta celor peste o mie de tratate, convenţii şi acorduri internaţionale la care Republica Moldova este parte, la reglementarea transnistreană, la raporturile cu Federaţia Rusă, pe care autorităţile moldovene, pur şi simplu, nu sunt în stare să le soluţioneze. Potrivit Articolului 26(7) din legea cu privire la Curtea Constituţională “Hotărîrile Curţii Constituţionale produc efect numai pentru viitor”, iar problemele iscate de hotărîrea CC sunt profund ancorate în trecut, fiind necesară o revizie a documentelor şi relaţiilor menţionate;
• Potrivit Articolului 31(3) din legea cu privire la Curtea Constituţională, aceasta “examinează în exclusivitate probleme de drept”, iar potrivit Articolului 6(1). “Dacă în procesul examinării apar chestiuni de competenţa altor organe, Curtea remite acestora materialele sau comunică faptul părţilor şi organelor interesate, dînd explicaţiile de rigoare”. Rămîne neclar dacă CC a anunţat Guvernul, în special, Ministerul Afacerilor Externe despre noua situaţie în care se va pomeni Republica Moldova după ce Declaraţia de independenţă va deveni text constituţional şi implicaţiile politice ale acesteia;
• Hotărîrea CC a făcut un deserviciu limbii române, care pas cu pas, de o manieră absolut naturală îşi cîştiga statutul bine meritat de limbă oficială în Republica Moldova. Limba română nu avea nevoie de metode defectuoase de promovare, metode care au provocat dezaprobarea majorităţii deputaţilor din Parlament şi care vor fi invocate în scopuri speculative în campaniile electorale;
• Atribuindu-i Declaraţiei de independenţă statutul de “clauză de eternitate”, care nu poate fi schimbat, ci doar distrus, CC a făcut imposibilă, în principiu, atingerea idealului unionist, împărtăşit de aproximativ 20% din cetăţenii Republicii Moldova. Chiar dacă numărul unioniştilor ar creşte peste 50% şi ar fi organizat un referendum privind unirea, oricum, acel referendum va putea fi organizat doar în cadrul constituţional, care este inferior ordinii politice din Declaraţia de independenţă cu statut de clauză de eternitate. Finalmente, se iscă o întrebare crucială — dacă hotărîrea CC face imposibilă unirea pe căi legale, atunci care sunt meritele pentru care Preşedintele României a conferit distincţia supremă, ordinul Steaua României, grupului de deputaţi care au sesizat CC?
• Stataliştii au recurs deja la extrapolarea clauzei de eternitate şi pentru declaraţia de independenţă a Republicii Democratice Moldoveneşti din 2 decembrie 1917, concluzionînd că astfel se demonstrează ilegalitatea actului unirii din 27 martie 1918. CC ar putea să încerce să conteste argumentele stataliştilor, care din punct de vedere formal pot repeta foarte fidel argumentele CC;
• Pentru că CC a statuat că Declaraţia de independenţă stabileşte ordinea politică pe vecie, Republica Moldova, în calitate de stat independent, nu ar putea deveni monarhie, chiar şi în eventualitatea existenţei unui consens popular general;
• După hotărîrea CC, Declaraţia de independenţă ar putea fi considerată drept declaraţie de dependenţă eternă de votul circumstanţial al părinţi fondatori.