Memorandumul Kozak

Memorandumul cu privire la principiile de bază ale structurii statului unificat elaborat de către Federaţia Rusă, numit şi “planul Kozak”, a fost dat publicităţii la 17 noiembrie 2003. Elaborarea documentului a fost susţinut de către şeful statului din acea perioadă, Vladimir Voronin, care în cadrul întîlnirilor cu cei doi predecesori ai săi la funcţia de Preşedinte al RM (Mircea Snegur şi Petru Lucinschi), cu liderii fracţiunilor parlamentare şi cu corpul diplomatic acreditat la Chişinău a opinat că planul Kozak “oferă o şansă unică” pentru soluţionarea conflictului transnistrean. Cu toate acestea o săptămînă mai tîrziu Preşedintele Voronin a anunţat amnînarea semnării Memorandumului.

Imediat după publicarea Memorandumului, Preşedintele Federaţii Ruse, Vladimir Putin, a făcut o declaraţie publică prin care a lăsat să se înţeleagă că onorarea obligaţiilor internaţionale ale Rusiei privind retragerea armamentului şi trupelor ruseşti din Transnistria va fi posibilă numai după implementarea planului Kozak. În schimb, deşi textul Memorandumului nu conţinea nici un fel de prevederi referitoare la garanţiile militare şi nu era semnat încă, ministrul rus al Apărării, Serghei Ivanov, deja la 21 noiembrie 2003 şi-a anunţat planurile desfăşurării unei noi operaţiuni de menţinere a păcii în Transnistria la care să participe un contingent de 2 000 de militari, aceştia urmînd să rămînă în regiune pînă în anul 2020. El reuşise chiar să dea dispoziţiile necesare în acest sens. De fapt, condiţia înaintată de către administraţia de la Tiraspol pentru acceptarea “planului Kozak” a fost că Rusia îşi va disloca pe teritoriul RM un contingent de trupe militare pe un termen de 30 de ani.

În conformitate cu proiectul Memorandumului Kozak, privind constituirea federaţiei asimetrice, ponderea de reprezentare a Găgăuziei (4 mandate de senator din partea a aproximativ 100 000 de cetăţeni cu drept de vot) şi Transnistriei (9 mandate din partea a 400 000 de cetăţeni) în senat, cea mai importantă instituţie a preconizatei federaţii urma să fie de 7 şi respectiv 4 ori mai mare decît cea a Chişinăului (13 mandate din partea a 2 400 000 de cetăţeni). Probabil, aceasta era esenţa asimetriei!

În al doilea rînd, proiectul de Memorandum prevedea o perioadă de tranziţie de aproximativ 10 ani, pe parcursul căreia asimetria să se regăsească nu doar în reprezentare, ci şi în modalitatea de adoptare de către senat a legilor cu o majoritate calificată de 3/4 din numărul total de mandate. Administraţia de la Tiraspol de una singură, fără suportul Găgăuziei, ar fi putut bloca orice act legislativ. Evident, şi de această dată asimetria era în defavoarea Chişinăului. Mai mult, senatorii trebuiau să dispună de mandate imperative, adică reprezentanţii din partea Transnistriei şi Găgăuziei puteau fi obligaţi să voteze aşa cum li s-ar fi dictat de administraţiile de la Comrat şi Tiraspol. În caz contrar putînd fi retraşi şi substituiţi cu alţii reprezentanţi fideli administraţiilor respective.

În al treilea rînd, pentru perioada de tranziţie subiecţii preconizatei federaţii urmai să rămînă cu instituţii statale funcţionale proprii, toate şocurile tranziţiei revenindu-i aşa-numitului “teritoriu federal”, adică Republicii Moldova propriu-zise sau a ceea ce mai rămînea din ea.

Impetuozitatea cu care se derulau evenimentele legate de semnarea Memorandumului a scos în evidenţă faptul că s-a scontat pe luarea prin surprindere a opiniei publice locale şi a celei internaţionale. Dar, doar la cîteva ore după anunţarea preconizatei vizite, pe 25 noiembrie 2003, a Preşedintelui rus Vladimir Putin la Chişinău, Preşedintele Voronin a decis amînarea semnării Memorandumului. Reprezentantul administraţiei de la Kremlin, Dmitri Kozak, nu s-a putut reţine, calificînd refuzul Preşedintelui moldovean de a semna Memorandumul parafat deja drept “iresponsabilitate politică”. Semnarea Memorandumului în prezenţa Preşedintelui rus avea menirea de a-i atribui ponderea cuvenită pentru ca ulterior să poată fi aplicat principiul — cine a elaborat şi a asigurat semnarea Memorandumului deţine şi dreptul exclusiv de a garanta implementarea acestuia, inclusiv prin intermediul prezenţei militare pe teritoriul RM.

După toate aparenţele, asupra Preşedintelui Voronin s-au exercitat presiuni. El s-a văzut nevoit să anunţe că nu renunţă la semnarea Memorandumului, ci doar amînă semnarea acestuia pînă la summit-ul OSCE de la Maastricht.

Pentru a imprima o anumită logică acţiunilor sale, Preşedintele Voronin s-a văzut nevoit să facă publice motivele pentru care a amînat semnarea aşa-zisului Memorandum Kozak. În primul rînd, preşedintele Voronin a ţinut să menţioneze că “planul Kozak” a fost, de fapt, în proporţie de 70% “planul Chişinăului”, emisarului rus, Dmitri Kozak, revenindu-i doar misiunea secundară de coordonare a detaliilor. În al doilea rînd, amînarea semnării s-ar fi datorat refuzului administraţiei transnistrene de a accepta şi semnătura reprezentantului administraţiei Găgăuze. Curiozitatea argumentului constă în faptul că primul articol al Memorandumului spunea foarte clar că Republica Moldova şi Transnistria au ajuns la un acord privind soluţionarea problemei transnistrene. Or, Găgăuzia nu a fost parte în conflictul transnistrean. În al treilea rînd, Vladimir Voronin ar fi fost pus în gardă de declaraţia lui Smirnov despre necesitatea prezenţei militare ruse pe teritoriul RM pe un termen de 30 de ani. Însă Memorandumul nu făcea nici o referinţă la acest subiect. În al patrulea rînd, refuzul semnării s-ar fi datorat “năzdrăvăniilor redacţionale” în urma cărora în textul Memorandumului ar fi apărut denumirea de “Republică Moldovenească Transnistreană”. Potrivit Preşedintelui Voronin acest lucru ar fi avut drept consecinţă o eventuală recunoaştere a independenţei Transnistriei în cazul refuzului acesteia de a implementa prevederile Memorandumului după semnarea acestuia. A fost straniu că timp de o săptămînă după publicarea Memorandumului, autorităţile moldoveneşti nu au observat aceste “năzdrăvănii” redacţionale, arătîndu-se favorabile semnării acestuia, lucru confirmat şi în cadrul întîlnirii cu corpul diplomatic acreditat la Chişinău. De asemenea, a fost absolut irelevant argumentul privind pericolul generat de apariţia în textul Memorandumului a denumirii de “Republică Moldovenească Transnistreană”. Aceasta fiindcă denumirea de “Republică Moldovenească Transnistreană” apărea în articolul 3.5, alături de atribuţiile statale care i se ofereau Transnistriei. Era curios că Transnistriei i s-au recunoscut absolut toate atribuţiile şi simbolurile statale, dar se pretindea să i se refuze dreptul la denumire. În sfîrşit, drept motiv pentru amînarea semnării Memorandumului ar fi servit faptul că “întregul proces de elaborare a acestui Memorandum ar fi trebuit să-l însoţim cu o activitate diplomatică intensă, antrenînd instituţiile europene — OSCE, UE, NATO, Consiliul Europei şi alte structuri europene… soluţionarea problemei transnistrene «pe la spatele» Europei ar fi fost un lucru greu de înţeles pentru instituţiile europene…”

De fapt, amînarea semnării Memorandumului de către Preşedintele Voronin s-a datorat faptului că elaborarea lui s-a făcut “pe la spatele Europei”. În discuţia pe care Preşedintele Voronin a avut-o cu Preşedintele în exerciţiu al OSCE, Jaap de Hoop Scheffer, în ajunul preconizatei semnări a Memorandumului, ultimul a enunţat rezervele unui şir de state membre ale OSCE faţă de anumite prevederi ale “planului Kozak”:

1. divizarea confuză a competenţelor între autorităţile centrale şi subiecţii federaţiei;
2. dreptul absolut de veto acordat Transnistriei pe o perioadă de tranziţie de cel puţin 10 ani;
3. absenţa unui sistem satisfăcător de garanţii internaţionale.

Diplomaţii dintr-un şir de stat membre ale OSCE şi-au exprimat dezacordul faţă de secretomania elaborării Memorandumului şi metodele de a pune opinia publică internaţională în faţa faptului împlinit.

Reacţia OSCE şi a unor ţări membre a scos în evidenţă faptul că principiul “OSCE acceptă orice variantă de compromis la care ajung părţile” este valabil doar dacă soluţia de compromis se atinge pe căi transparent şi nu obscure. În acest sens, ambasadorul SUA la OSCE, a ţinut să sublinieze că SUA nici măcar nu au fost consultate în procesul de elaborare a Memorandumul Kozak. Şi problema unui eventual mecanism de garanţii militare ar fi trebuit, potrivit diplomatului american, să fie obiectul unui compromis internaţional, fiind posibilă trimiterea unei forţe de menţinere a păcii sau de stabilizare care să aibă mandat internaţional şi un caracter multilateral. Această poziţie a SUA a fost susţinută în cadrul unei şedinţe a Consiliului Permanent al OSCE de către reprezentanţii Uniunii Europene. Aceasta poziţie a fost calificată drept “amestec în treburile interne ale CSI” de către ministrul rus de Externe, Igor Ivanov.