Cine a implicat UE şi SUA în reglementarea transnistreană?

Ex-preşedintele Vladimir Voronin acuză UE de dorinţa de a rupe Transnistria de Republica Moldova. El însă nu explică de ce ar avea UE nevoie de acest lucru, mai cu seamă că tocmai Vladimir Voronin a pledat pentru implicarea activă a UE şi SUA în reglementarea transnistreană. Astfel, la 10 iunie 2005 Parlamentul Republicii Moldova, avînd o majoritate absolută, formată de deputaţii PCRM, a adoptat o Declaraţie cu privire la planul de reglementare transnistreană propus de Ucraina şi două apeluri către comunitatea internaţională cu privire la criteriile de democratizare, principiile şi condiţiile de demilitarizare a regiunii transnistrene a Republicii Moldova. Cele trei documente au fost adoptate unanim în cadrul unei şedinţe parlamentare speciale dedicate planului de reglementare transnistreană propus de Ucraina şi reflectînd poziţia fracţiunilor parlamentare referitor la acest plan. Deşi în linii mari toate fracţiunile parlamentare au aprobat planul ucrainean, în principal datorită propunerii de a rezolva criza transnistreană prin democratizarea regiunii, au fost exprimate mai multe rezerve faţă de acest plan. Astfel, documentele adoptate nu au avut doar scopul de a reflecta poziţia Legislativului faţă de planul Iuşcenko, dar şi de a acoperi golurile din planul ucrainean, propunînd o serie de măsuri de completare şi îmbunătăţire a acestuia, ca de exemplu apelul către autorităţile ucrainene de a lua măsurile necesare în vederea securizării segmentului transnistrean al frontierei moldo-ucrainene.

Mai mulţi oficiali moldoveni, presa guvernamentală şi cea afiliată partidelor reprezentate în Legislativ au calificat votul acestuia din 10 iunie 2015 drept unul “istoric” şi care reflecta un consens politic intern fără precedent cu privire la problema transnistreană.

Votarea în Parlament a fost precedată de vizita efectuată de Preşedintele Voronin la Bruxelles în perioada 7–8 iunie 2005, exact înaintea şedinţei speciale a Parlamentului dedicate “Planului ucrainean”. Vladimir Voronin a purtat discuţii cu Secretarul General al Alianţei Nord-Atlantice, Jaap de Hoop Scheffer, şi cu Înaltul Reprezentant pentru Politică Externă şi Securitate Comună al UE, Javier Solana. Merită menţionat faptul că ambii demnitari menţionaţi mai sus au fost printre cei care s-au implicat activ în 2003 pentru a-l convinge pe Preşedintele Voronin să se abţină de la semnarea “Memorandumului Kozak”.

În alocuţiunea din 7 iunie 2005, adresată Consiliului Nord-Atlantic Preşedintele Voronin a făcut un şir de afirmaţii extrem de importante, invocînd necesitatea:

• elaborării unui Plan Individual de Acţiuni de Parteneriat RM-NATO, care să se desfăşoare în paralel cu implementarea Planului de Acţiuni RM-UE;
• demilitarizării complete a regiunii transnistrene şi introducerea pacificatorilor civili, proces în care să se poată implica SUA, OSCE, UE şi Ucraina;
• dezvoltării unor relaţiilor cu NATO care să depăşească un simplu “exerciţiu academic”;
• “retragerii neîntîrziate, necondiţionate şi complete a forţelor armate ale Federaţiei Ruse din Republica Moldova, care ar da un impuls decisiv soluţionării problemei transnistrene”;
• modificării formatului pentalateral şi mecanismului de pacificare existent ineficiente, formatul extins de negocieri urmînd să includă UE, OSCE, SUA, Rusia, Ucraina şi România;
• instituirii controlului comun moldo-ucrainean de frontieră şi vamal, şi desfăşurarea unei misiuni internaţionale de monitorizare a frontierei moldo-ucrainene, în special pe segmentul transnistrean al acesteia;
• cooperării NATO şi UE cu Rusia în reglementarea şi prevenirea conflictelor, ridicării în cadrul dialogului lor cu Rusia a problematicii “drepturilor omului în regiunea transnistreană, solicitîndu-i contribuţia la eliberarea neîntîrziată a celor doi deţinuţi politici din grupul Ilaşcu, în conformitate cu decizia CEDO din 8 iulie 2004”.